E talent. E sensibilitate. E emoţie. E trăire. E cuvânt. E dăruire. E suflet. E viaţă. E râs. E vis. E nebunie. E iubire. E durere. E un roman cu file pictate. Nici nu ştiu care dintre astea, toate, mai mult. Şi nici nu ştiu dacă, aşa pe repede înainte, ca la ziar – că noi aşa suntem, n-avem timp, da’ vrem să le facem pe toate – am spicuit bine vreo câteva caracteristici d-ale ei. Este, fără urmă de tăgadă, o tipă deşteaptă. Care scrie, de bocesc, cu vorbe, pietrele din asfalt. Sau, dimpotrivă, de se înviorează trandafirii ofiliţi, de atâtea zâmbete şi de atâtea hohote. E totală. În ceea ce face. În ceea ce scrie. La ea, metafora ţâşneşte cu uşurinţă. De parcă, din fragedă pruncie, în loc de lapte şi pâine a mâncat metafore. De alea de aur, nu poleite. Scrie orice. Reportaje, interviuri, ştiri, cărţi, versuri, şi pe mă-sa lu’ tac’său, cum ar veni. Cu uşurinţă. Cu poante. Cu frumos. Cu doruri. Scrie aşa cum mi-ar plăcea să scriu şi eu. Câteodată, mă iau zambalucii când văd că numa’ ea, mereu numa’ ea găseşte cele mai tari expresii. Da, fată, lică, da, ia-le tu pe toate! Dă-i timp, dă-i vânt la pupa, dă-i surâsuri şi scrie, numa’ ea, un ziar, o revistă, o epopee. Mămică, şi face o colivă! Şi o maioneză… Dacă n-o aveţi în listă, încercaţi să v-o faceţi prietenă. Altminteri, treaba voastră, pierdeţi. Vreţi să dăm cărţile pe faţă, nu? Să nu mai vorbim în şarade. E tot ce v-am spus mai sus. Şi, încă, multe altele. Eeeeeeee… aplauze!… mulţumesc! E Daaaaaaaaana Foooooodor Maaaaateescu! Dana Fodor Mateescu. Muchinuţa… Am băgat-o la macarons. Că, pe cuvânt, fără ea, n-ar fi completă rubrica de la prăvălia mea.

Întrebare: Hai, Muchinuţo, fă-te comodă, să ne tăifăsuim noi, două, ca fetele, colea, la nişte macarons. Am băgat, pe bune, şi berea la rece. Spune-mi tu mie, pentru început, de la ce şi cum a pornit numele ăsta de renume al tău, Muchinuţa.

Răspuns: Neața, Ninăcica, salutare tuturor! Numele ăsta e diminutivul de la Muchi. O poreclă pusă de Răzvan Mateescu acum mai bine de 20 de ani, pentru că zicea că am suflet de Pittbull în trup de Chiuhuahua. Așa o fi. Nu știu. Când s-a născut Andrei, fiul nostru, și a început să vorbească românește, a îndulcit porecla și a transformat-o în Muchinuța. Sau Muchinuțicuța. Am căutat pe net și am descoperit că înseamnă „măicuță”. În limba greacă. Măicuță, monahie, de la mănăstire.

Î: Muchinuţicuţa… Sau, hai, mai bine, fată, lică, mai ştii tu ce tinere şi frumoase eram noi, când scriam la ziarul Naţional? Naţionalul ăla viu, de poveste, de roman… Şi ce mulţi eram. Mai ştii? Toţi deştepţi, toţi talentaţi, toţi cu scriitură deosebită, de eram mereu cei mai buni. Da’ fără să ne călcăm pe bătături unii cu alţii. Şi, constat acuma, şi modeşti eram. Mai ales io. Nu?

R: Mda. Așa e. La început a fost frumos, pentru mine. Eram entuziasmată, aș fi făcut multe, din tot sufletul. Erau acolo mulți oameni talentați, diverși și minunați. M-am bucurat că i-am cunoscut. Apoi, mi-am luat-o fix în bot, ca să mă exprim în stilul meu, direct. D-aia am și plecat… La Național mi-au crescut încă o pereche de aripi, care s-au dovedit, peste ani, că sunt din cea mai proastă hârtie.

Î: Îmi pare tare rău de ce-mi spui. Dar, o să mai punctez un pic pe asta. Nu ca să sucesc cuţitu-n rană. Ci, pentru că acela a fost un moment al aripilor. Fie ele şi de hârtie. Aşa că te întreb: auzi, mai ţii minte despre ce-ai scris prima dată la Naţional?

R: Nu-mi amintesc care a fost primul text, dar pot căuta în arhiva lui Răzvan. Are o arhivă bogată, așa cum avea doamna Gheți, ți-o mai amintești? Dar am scris sute de texte. Reportaje. Sute! Nu exagerez.

Î: Ştiu. Cum dracu’ să nu ştiu? Eram acolo. Spune-mi o păţanie de pe vremea aia. A ta, desigur. Da’ fii atentă, vreau exclusivitate, vreau ceva ce n-ai spus nimănui, niciodată. Hai că ai. De astea ai cu duiumul. Eşti mai sărită decât mine şi, clar, ai.

R: Sincer, nu-mi face deloc plăcere să-mi amintesc de perioada aia. Bucurii profesionale am avut puține. Câștigul a fost că am cunoscut personaje extrem de interesante, mă refer la subiectele mele, începând cu artiști, medici celebri, politicieni, și terminând cu oamenii străzii, care, de multe ori s-au arătat mai nobili decât mulți alții.

Pățanii am trăit. Îmi amintesc și acum că am scris un text în care era vorba despre un biet cal care și-a pierdut o potcoavă. Hahahaha! Din grabă, fără să mă gândesc prea mult, am scris că… și-a pierdut copita. Fix așa a apărut a doua zi în ziar, n-a observat nimeni de la corectură. Un cal fără o copită! Ahahahah! Doamne, ce m-am necăjit! Cum am putut fi atâta de idioată? Monumentală! Deplină! Unică!

Î: Hm…E, dar se poate şi mai mult. Să vezi monumentale la mine! Fată, lică, hai c-am sărit direct la Naţional. Dar, tu şi înainte de cotidianul ăsta, ai avut o viaţă, făceai ceva, erai cineva. Deci, ce făceai şi cine erai, Muchinuţo? Şi după Naţional, de asemenea, ce-ai mai făcut, unde ai mai scris?

R: A existat viață jurnalistică și înainte de Național. Și încă destul de activă. Am scris la mai multe publicații colorate și vesele, am colaborat la Pentru Patrie (colaboram și în vremea Naționalului, dar nu știu cine s-a sesizat și… am fost muștruluită de redactorul-șef! și am renunțat), la Singurul Atu, Claudia, Povești adevărate, Dimineața, Cronica Română, Gazeta de Sud, Dialog Magazin (revista chinezilor din România). Și mai sunt, dar tre’ să mă uit pe un CV, că am cam început să uit. În timp ce scriam la Național, mai colaboram și la Plai cu boi, apoi la Aspirina Săracului, la Dinescu. Pe șest, de multe ori, pentru că nu aveam voie. De ce? N-am să înțeleg niciodată. De fapt, știu, dar nu vreau să mă mai gândesc! Am scris și la Cațavencu, dar mi s-a interzis, când m-am mutat la Libertatea, în 2004. Așa că a trebuit să renunț.

Înainte de presa scrisă, am lucrat la Radio 21. Am fost reporter de teren, eram tânără și mai ușoară. Am amintiri extraordinare din vremea aia. Mergeam și la facultate (FJSC), mergeam și la muncă. Aveam energie. Și idei. Și prieteni mai mulți.

Înainte de Radio 21, am fost reporter la UNIPLUS. Ooo, ce minune! Ce răsfăț pentru sufletul meu! A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Nimic mediocru, nimic banal. Asta și pentru că viața mea era prietenă cu tinerețea, inconștiența, optimismul și speranța. Au fost în relații extraordinare toate. Cred că s-au combinat între ele, s-au pupat, au dansat, s-au căsătorit. Amor nebun! Hihihi! Speranța cu tinerețea și optimismul cu inconștiența. Pfffoai de mine, ce-a ieșit!

În anii 90 am acumulat multe cunoștințe. Cu timpul, am realizat că zidul chiar doare dacă îți apare în cale. Și că cel mai bine e să-l sari sau să-l ocolești. Niciodată să-l distrugi. Pierzi prea multă energie.

Î: Cum ţi-ai dat tu seama că eşti genială la scris? Ai băut cerneala, ai pus lămâie în pix, ai mâncat usturoi? La tine mă cam aştept de la orice.

R: Ei, pe naiba, genială! Ahahahaha! E mult spus. Sunt cum sunt. Nu știu. Mi-a plăcut să scriu, de mică. Eram în clasa a doua și compuneam „poezii”. Aveam una celebră, despre Partidă și Partid, râdea toată lumea de mine, să leșine! Dar eu eram serioasă și, de fiecare dată când o recitam, mai schimbam ad-hoc vorbele, asta și pentru că uitam, dar și pentru că vedeam efectul pe fețele celor care mă ascultă.

Nu mai știu exact cum era „poezia”, dar pot să-ți fac un scurt rezumat, aproximativ, ca să-ți dai seama cam la ce mă ducea mintea la opt ani și ce-a pierdut Uniunea Scriitorilor (și basmelor) fără asemenea capodoperă. Ahahaha!

Î: Clar a pierdut! Nici nu mă îndoiesc!

R: Fii atentă! Cică Partidul ăsta al meu era un tip mișto, care ajuta copiii, săracii, văduvele și orfanii, căra sacoșele grele bunicilor și era foarte civilizat cu oamenii muncii. Mdeci, îndoctrinare profundă. Ei, și Partidul (care semăna la mutră, evident! cu Ceaușescu și Sergiu Nicolaescu) era căsătorit cu Partida. Aia avea ochii verzi, îl aștepta acasă (să vină din vizitele obositoare de lucru) cu pufuleți și apă rece de la cișmea. Poți să-ți imaginezi ce față a făcut profesoara mea, când am citit nebunia asta în fața colegilor mei?

Î: Pot, desigur. Dar, îl iubea mult Partida asta pe Partid, dacă îl aştepta cu pufuleţi şi apă rece de la cişmea. Asta ca să n-o bag pe aia cu ce texte ai în tine. Mergem mai departe? Fii atentă. Ne jucăm şi noi, că nu ne doare partea dorsală, dacă o facem. Avem, în joc, adică, presă scrisă. Mămică, avem la ziare… Ca pe vremuri. Ba, chiar şi-n vână toate. Şi tu eşti redactor-şef la un cotidian de marcă. Te unse patronul redactor-şef. Şi tot el îţi zice să-ţi faci echipă. Ca să fie cea mai cea tipăritură din SE Europei. Ia zi. Pe cine chemi sub steaguri? Vezi, că pe mine nu poţi să mă sari. Îţi scriu de la Ploieşti şi-ţi acopăr toată Valea Prahovei. Şi ştim amândouă că un cotidian fără Marea Neagră şi fără Munţii Bucegi moare fără lumânare. Deci… Cheamă-i pe ăştia în redacţie, la şedinţa de sumar.

R: Ohooo! Sunt mulți care-mi plac. Mdeci, listă: tu, Răzvan Mateescu, Remus Radu, Viorel Ilișoi, Toma Roman Jr., Ana Barton , Luminița Popescu, Alice Năstase Buciută, CTP-ul (ăsta nu vine sigur, dar eu visez cu grație!), Eftimie Nesfântu, Adina Popescu… Și mai sunt, dar m-am blocat aici. Dacă până închei treaba asta îmi mai aduc aminte, completez.

Î: Tare! Deci, mergem pe revistă aproape literară. Îmi place. Cred că le-ar plăcea şi altora. Şi concurenţa să sufle în sân, că luăm toată brânza din pateul ei. Auzi, că mi-am adus aminte… Colivă ai învăţat să faci? Dă şi tu, pentru cine nu ştie şi are nevoie să ştie, reţeta.

R: Păi, cum? Am învățat. Coliva din arpacaş e uşor de preparat. Dar asta e rețeta MEA, am mai băgat de la mine. Avem nevoie de următoarele ingrediente clasice: arpacaş (500gr. sau 1 kg.) zahăr (300gr. sau 1 kg.) Eu am pus o pungă de zahăr la un kilogram de arpacaș și n-am dat în comă diabetică. E foarte bună așa. Nuci (500gr.) alune prăjite și sărate (o pungă de 150-250 gr.- asta e abordarea mea 🙂 ), zahar vanilat (4 pliculețe), coajă de lămâie, rom. Pentru obrazul colivei trebuie pesmet, zahăr pudră (eu am pus pudră-vanilat), bombonele (M&M, cu alune sau stafide), fulgi de ciocolată. Fierb arpacașul, la foc mic, într-o oală suficient de mare, dar asta numai după ce-l spăl în nouă ape reci. Nucile le prăjesc nițel într-o tigaie. Dup-aia, le zdrobesc cu un ciocănel, nu foarte tare, pentru că-mi place să le simt în gură, nu să fie praf. Le invit și pe ele să se amestece cu arpacașul fiert. Compoziția o răscolesc bine, ca să se topească zahărul. Adaug coaja rasă de lămâie și romul. Eu fac coliva vineri seara sau vineri după-amiaza, ca să aibă timp să se răcească. O ornez seara și o las ori afară, ori în frigider. Acoperită. În timp ce îmbăiez arpacașul, mă gândesc la mama. La ochii ei, la brațele care mă îmbrățișau și mă ridicau sus, când eram mică… Apoi, îmi vine în minte o întâmplare. Îmi amintesc cum a alergat după mine într-o zi. Pfff! Eram în clasa a noua la liceu, o tembelă, m-aș bate, dacă aș putea. Dar nu pot! Era o iarnă cu vijelii, ghețușuri și țurțuri. Frig-frig. Autobuzele aveau geamurile bocnă. Ei, și proasta pământului (subsemnata!) pleca la școală în dres subțire, niște ghetuțe din piele întoarsă, o geacă de aprilie, uniformă, și capul descoperit. Părul ud, era dat, nu cu maioneză, cum ar crede unii, ci cu zahăr și apă, ca să-mi stea băț, în sus. Mama mi-a zis: „Dani! Nu pleca așa! Ai să răcești! Sunt minus 12 grade. Ia-ți o căciuliță!” Eu, căciuliță??? Doamne ferește! Nici gând s-o ascult. Și am fugit pe scări. Mama, după mine. M-a prins de geacă, dar m-am smucit cu forță, iar ea a căzut în genunchi. Am auzit o bubuitură, apoi pe ea plângând de durere și de ciudă. Nu m-am întors. M-am oprit abia la Veteranilor, la metrou. Inima-mi bubuia în gură. Îmi părea rău, îmi era milă, dar nu m-am întors s-o ajut. Ticăloasă! Seara, când m-am întors, nu mi-a zis decât atât: „Ai să răcești la burtă și iar ai să te tăvălești de dureri!” Apoi, după câteva zile, am văzut: mama avea genunchii negri. Se învinețiseră așa de tare! Mi s-a pus o gheară-n piept. Și chiar așa a fost, cum a zis mama: am răcit foarte rău. Am ajuns la spital.

De fiecare dată când spăl arpacașul, îmi amintesc de istoria asta, și mi se face un dor nespus de ea. Și fiecare boabă e o lacrimă.

Î: Of, Muchinuţo! M-ai făcut să plâng. Cu amintirea ta, cu dorul tău, cu oful tău. Dar, puntea ne duce doar înainte. În faţă. În spate, e ruptă şi nu putem să ne întoarcem. Mai facem un pas. Nu, nu e primul pas. Nici pas cu pas. E pasul tău de fată de poveste. Eşti gata de un exerciţiu de imaginaţie? Te duci, cu plaivazul şi agenda, la un interviu cu Stalin. Nu. Mai bine, nu. Să nu te bag pe tine cu ăştia, că stricăm, naibii, relaţiile diplomatice. Poţi să ştii ce-i faci omului? Mai bine te trimit în altă misiune…transfrontalieră, la George Clooney. Care trei întrebări esenţiale i le pui omului, ca să înţeleagă femeile cum e cu carisma la el?

R: Oaleu! De la colivă la Stalin, e un salt uriaș! 🙂 Maladeț, devușca! Să știi că m-aș fi dus, dar nu cred c-aș fi făcut mare brânză. Nen-tu Stalin nu prea stătea la discuții.

Î: Fugi d-aci! Că pe tine nu te refuza! Ori, găseai tu o cale să-l… scoţi la tablă!

R: Haha! Siberia ar fi scris pe mine. În cel mai bun caz. M-ar fi mirosit.

Iar pe Georgică Clooney l-aș întreba următoarele:

1. Dacă seamănă cu mă-sa! (am eu o obsesie!) 2. Cum e să fie dorit și iubit de atâtea muieri? Nu i se urăște? 3: Dacă ar fi femeie, ce l-ar atrage cel mai mult la Clooney? Cam atât.

Î: E greu să mai fii ziaristă azi. O ştim amândouă. E greu şi să scrii carte. Adică, de scris, o scrii. Uneori, se scrie şi singură. Dar, mai departe ce faci cu ea? Este şi motivul pentru care ţi-ai făcut, la un moment dat, editură, nu?

R: Da. E greu, Nina! Și tu știi de ce. Mulți știm. Din fericire, eu am evitat politica, atâta cât am putut. În clipa în care redactorul-șef mi-a dat ordin să scriu RĂU despre un oarecare primar, (fără dovezi, fără probe!!) am refuzat. În trei săptămâni, mi-am dat și demisia. Cu scârbă și revoltă. Hai sictir, bă, cretinule! Să scrii tu asta, nu eu! Zât! Și-am plecat. Altă pierdută la cap, tot redactor-șef, evident, că doar nu era academician! – ne strică și schimbă total un titlu. Mie și lui Răzvan. Știi că mai toți șefii aveau damblaua (și, probabil, că mai au încă!) să modifice titlurile textelor, fără se întrebe sau să te anunțe. Te trezeai că cine știe ce dracu` ai scris, te amenințau subiecții cu avocații, era oribil. Iar tu… nevinovat! Am avut mereu noroc, dar ce nervi am tocat, ce de telefoane și de discuții, ce explicații a trebuit să mai dăm, să ne justificăm… Nu merită!

Î: Adu-ne aminte ce cărţi ai scris. Şi care-ţi e mai aproape de suflet. Şi care e povestea lor.

R: Până acum am scris… șase cărticele. Pe print. Două pentru copii: Inimioară de cățel și Aventurile lui Bâz-Bâz cel isteț, una de poezie: Regele cu coroană de hârtie, și trei de proză, povești și reportaje: Fetițele din cimitirul Roșu, Povestiri din București și Tembelă până la moarte. Ultimele două au apărut la Editura Cartea Românească, iar celelalte la Editura Mateescu. Adică la editura noastră, pe care, între timp, am închis-o.

R: Fată, voi sunteţi o familie de artişti. Tu scrii, Răzvan pictează, Andrei e muzician. Cum e la voi în casă? E frumos? E greu? Tonul, cred, face muzica. Adică, vreau să întreb, ca să nu zic direct, Andrei e mai degrabă şefu’ vostru?

R: La noi în casă e o nebunie. Vorba lui Marin Moraru: „Ce aiasta-i casă? Aista-i balamuc!” Firește că Andrei e șeful. A fost și când nu credeam că va fi. Avem norocul că locuim la casă. Așa că, facem ce vrem. Nu deranjăm pe nimeni. Andrei cântă la ore imposibile, noaptea. Când are chef.

Î: Zi-mi despre Artizanescu. De ce, cum, de la ce a ţâşnit ideea, dacă merge, de unde iei marfa? Era să zic marfa şi banii.

R: Ideea proiectului Artizanescu a fost a lui Răzvan. În 2020 împlinim 12 ani de activitate. Cu o mică întrerupere, dar am mers mai departe. Eu am fost atrasă de deschiderea unui magazin online de artizanat, pentru că am vrut ceva nou. Al meu. Mi se cam acrise de redacții, dar NU DE SCRIS, să fie clar… ci, de atitudinea unor persoane care jucau roluri decisive într-o companie de presă. Indivizi care-n viața lor n-au fost pe teren, care n-au scris un reportaj sau o biată știre. Dar erau șefi!

Artizanescu a fost o provocare. E ceva curat, frumos. Și n-ai niciun șef. Suntem doar noi doi și meșterii populari cu care colaborăm. Colaborăm, nu-i jecmănim, așa cum scriu unii, pe net, despre magazinele online de artizanat! Noi plătim colaboratorii înainte, pentru că ne gândim la munca lor. Au fost două sau trei ocazii când am plătit în rate marfa, și asta pentru că erau multe produse.

Îmi place afacerea, dar, din păcate, sunt atâtea de dat la stat, încât aproape tot ce câștigi zboară la buget. Prin demersul nostru încercam să aducem în casele oamenilor de aici, dar mai ales celor plecați la muncă sau stabiliți în străinătate, un colț, cât de mic, din patria lor, în speranța că dorul de glia străbuna le va fi alinat. Să le aducem aminte de copilărie, de bunici, de părinți…

Avem și un blog intitulat „Tradiții românești”, unde ne străduim să adunăm cât mai multe informații si date legate de obiceiurile din această parte a lumii, povești și reportaje despre oameni buni și locuri minunate.

Î: Super! Să fie cu poveşti povestea voastră! Acuma, luminează-mă un pic. Cola sau pepsi? Metaforă sau comparaţie? Virgulă sau punct? Când zici că închei socotelile cu un om. Virgulă, deci, sau punct? Dulceaţă de gutui sau de cireşe amare? Hruşcă sau Fuego? Coelho sau Marquez? Pagini sau file? Autostradă ori cărare? Concurs ori test? Macarons ori sherri? Vis ori speranţă? Deltă sau mare? Codrii verzi de fag sau de treci codrii de aramă? Lampadar ori feştilă? Iisus ori Maica Domnului? Microfon ori plaivaz? Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazu? Atena sau Roma? Smântână sau iaurt?

R: Cola. Comparație. Virgulă. (depinde de om!) Cireșe amare. Aoleeeeu! Hrușcă, și asta pentru că a fost la Cenaclul Flacăra și îi plăcea mamei. Marquez! Nici una nici alta. Ingrașă! Pfff! Amândouă sunt niște tâmpite! Și visul și speranța! Cred că-s surori. Nici una! Eu vreau Realitatea! Aia e mai bună. Așa cum e! Deltă! Ăia de aramă. Şi lampadar. Iisus. Nu se supără mama lui, că l-am ales pe El. Toate mamele sunt fericite când puii lor sunt iubiți. Microfon. E sfânt! Și dacă nu mai ai acumulatori, scrii. Scrisul nu te apără în caz de proces. Dar vorbele înregistrate ar putea. Mihăiță! Romaaaaaaaaaaa! Ete na! Smântână, normal! Hihihi! Și d-aia grasă!

Î: Fii atentă. Suntem în anul de graţie 2538. Ne-am făcut inimi şi ficat la imprimantă şi trăim, bine, merci, toţi ăştia de ne ştim. Totul e robotizat, suntem vecini cu extratereştrii, ne împrumutăm la ei de zahăr şi ulei, cum ar veni. Nu mai există iarba verde de acasă, nu mai sunt copaci. Stăpânul lumii şi al planetei are nevoie, bolnav pe la rotiţe, cum e, să găsească o ramură de leandru sau de iasomie, ca să se facă bine. Numai Muchinuţa poate să găsească una de asta. Şi numai ea ştie care e formula magică, pentru a putea lua ramura pentru stăpânul lumii. Zi-ne acuma şi nouă, deconspiră care e formula aia magică.

R: Râsul și iubirea! Formula magică nu e o formulă, e ceva simplu: râzi și iubește! Așa apare și iasomia. Restul e tăcere.

Să lăsăm tăcerea să vorbească. Şi să strige. Şi să urle, dacă-i vine. Cred că are ceva de spus. În timp ce eu – parte din redacţia ta, vezi, nici nu ţi-am mulţumit că mi-ai dat o pâine – trag storurile. Şi dau drumu’ la câini. Şi-ţi trimit reverenţe. Că – dar nu doar pentru asta – ai stat cu mine la nişte macarons. Mâna mea e lângă mâna ta. La obstacole şi la bucurii, dragă prietenă.

Nu v-am spus, decât aşa, o câtime, din romanul Muchinuţei. Ea, Dana Fodor Mateescu aduce, în scris, fără vreo baghetă magică, poveştile. Şi smaraldele de cuvânt. Şi fluturii. Şi lacrimile. Şi pufuleţii. Şi… Hai, fir-ar, că iar m-am întins! De mă şi dă afară – doar ce m-a băgat! – din redacţia ei! Apa rece, de la cişmea, e din partea mea, Muchinuţo!

Autor Nina Marcu. Interviuri, Macarons.