Dormeam. Nu visam nimic. Pur și simplu căzusem lată. Ciment. CM11. Deodată, pe la două noaptea, m-a pocnit în ceafă, ca o rangă fierbinte. Era o durere crâncenă, o fiară cu dinți de argint, o suferință care se întindea spre umeri cu o usturime colțuroasă.

Ce naiba e asta? Nu e posibil! În viața mea n-am pățit așa ceva!Eu nu iau medicamente, decât în situații limită, când nu mai pot îndura. Nu știu de algocalmine, de pastile de  somn, de antibiotice, de nimic!

Am crezut că se rupe ceva în „uterul” creierului meu. Că-mi pocnesc urechile și-mi cad la picioare, zbang!

Îmi simțeam meningele cum sfârâie, fierbea cu clăbuci, ca mămăliga. Neuronii, care se mai mișcau, se certau între ei ca niște cocalari, se înjurau de mame și-și rupeau dendritele unul altuia. Cum mă ridicam în capul oaselor, îi auzeam cum își flutură amenințători tecile de mielină.

„Huooo, dar potoliți-vă odată!”

Ei? Nimic! Dondăneau mai departe. Știu, știu, neuronii nu dor, dar așa simțeam eu, atât era de puternică cefaleea.

Muncă, supărare din cauza lui Andrei, cu școala, dezamăgiri, vești rele, nervi, tristețe. Tristețea e sora mai mică a morții.

Cum ridicam capul de pe pernă, aveam senzația că mă desfac. Plânsesem (iar eu plâng rar, că-s foarte chitroasă cu lacrimile!) în fiecare zi. Fața mi s-a tras, ochii mi se umflaseră. Arătam rău, dar ce-mi mai păsa, când sufletul era ca un nerv de măsea lăsat în ger?!

Să-mi crape inima-n piept. Prea multe de-odată. Și am obosit. Totul a obosit. Am bâjbâit până la baie ținându-mă de propria umbră. Se făcuse patru dimineața. Știam că mai am un paracetamol pitit pe undeva. L-am înghițit și am început să mă plimb prin casă. Durerea, nimic. Nu pleca. Nu ceda.

„Du-te, domnule, cară-te! Am treabă!!! Du-te-n-mă-ta de durere imbecilă, încrezuta dracului, hai sictir, de umflată!”

Ea mă râcâia și mai tare! Parcă mă auzea.

Apoi am schimbat registrul. Asta pentru că am citit într-un articol că trebuie să-i vorbești frumos, să o mângâi, eventual să îi cânți ceva…

„Ești cea mai mișto durere din viața mea!”, o mințeam. „Să moară calu lu Jack dacă-am simțit un chin mai interesant!”

În realitate, nici să plâng nu aveam cum, pentru că suferința se intensifica la fiecare respirație.

Și atunci mi-am adus aminte de mama. Cum mă mângâia ea, cu palmele moi și călduțe. „Mama, mama, mamaaaa!”

Am chemat-o. I-am vorbit, i-am povestit ce-am pățit, i-am spus tot. Bine aproape tot. „Ajută-măăăă!”

Jur că în clipele alea am simțit că mama îmi face masaj pe frunte și la ceafă, acolo unde crâncen mă durea. Aerul tot s-a îndulcit cu parfum de tuberoză și …am adormit ca un pui. Habar n-am dacă cefaleea asta ciudată mi-a trecut grație gândului despre mama sau a paracetamolului. Cert e că a dispărut complet. S-a dus! Și dusă a rămas.

Dana Fodor Mateescu

P.S. Nu mă întrebați cine e Jack! Expresia asta o știu de la Cati, un fotoreporter de la Libertatea. 🙂 Ea deține taina!