Emoticoanele cu râsete de pe rețelele sociale de la știrile legate de victimele pandemiei s-au mutat la fotografiile care arată tragedia ucraineană. Din deșertul anonimatului sau nu, smintiții lipsiți de Dumnezeu și de cel mai elementar simț civic își bat joc de dramele infinite ale semenilor. Aceste reacții sifilitice, rodul unor minți bolnave și inculte, apar ca o flegmă pe obrazul societății. Dezgustul față de aceste acțiuni este nemărginit, însă, se pare că fenomenul nu poate fi stopat.
Pe unii îi distrează când văd imagini cu oameni înfrigurați, plini de sânge, se bucură de nu mai pot la pozele cu cadavre și chiuie ca la nuntă când Putin rade oraș după oraș, de parcă ar fi lupta lor. Comentează, scuipă, aruncă venin, ei știu tot, au devenit specialiști în toate, ei sunt medici, istorici, militari, dar abia leagă vorbele, într-o limbă română distrusă, analfabetă. Sunt aceiași care bocesc după Ceaușescu, comunism și „vremurile bune”. Mi-e groază că poate merg pe lângă ei pe stradă, că respir același aer cu ei și am același cer deasupra. (DFM)
Iată, mai jos, cuvintele unui om trecut prin viață, îndurerat de aceste manifestări bolnave.
”Vă mărturisesc că răbdarea mea tinde energic spre zero când văd emoticonul râzând sub imaginea unui copil mort, a valurilor de refugiați, a ruinelor din Ucraina. Îmi spun mereu că sunt stafiile internetului, troli sau boți…, că nu poate fi om întreg cel ce râde văzând atâta disperare, jale și moarte.
Dar nu: deseori sunt chiar oameni, oameni în toată firea, cu fotografiile lor din excursii, în mijlocul familiei, de sărbători (𝑐𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑖𝑛𝑒, trebuie să adaug nu fără stupoare și amărăciune). Chiar și așa: mă amăgesc cu gândul că le-a alunecat degetul pe ecranul telefonului – i se poate întâmpla oricui. Însă iluzia nu ține mult, căci emoticonul batjocoritor se întoarce, iar și iar, cel din spate se grăbește să scrie câteva rânduri – și mai rele, și mai agresive… În timp ce, pe pagina lui, stau încolonate icoane, Maica Domnului ținând Pruncul, trimiteri către emisiuni de la TrinitasTV, nepoți adorabili și veseli, buchete de flori, citate din Ţuțea și Steinhardt, formule memorabile din sfinți.
Sunt printre noi acești oameni. Îi poți întâlni oricând: pe stradă, în biserică, într-un magazin… Când și din ce motiv s-a produs în ei disjuncția cognitivă? Și cum ar putea fi îndreptată partea aceea a minții lor care urăște atât de aprig și fără drept de apel oameni aflați în suferință?
Am încercat să leg un dialog cu unii dintre ei… Fără succes: malformația este mult prea mare, peste puterile mele de convingere. Am obosit.” – autor Mihai Șora-
Foto: www.rfi.ro; Sursa imaginii: Studenti de la Universitatea din Lviv, Ucraina

Înainte să ajung la finalul textului, mi-a venit în minte ceva legat de emoticoane dar completarea a fost exact în sensul gândit de mine.
Aveam de gând să spun că n-aş înfiera emoticoanele alea care râd cu lacrimi. Deseori am văzut astfel de reacţii la postări triste şi oameni explicând că au vrut să pună emoticonul care plânge, dar seamănă cu cel care râde cu lacrimi.
Dar nu, nu e vorba de confuzie aici. Sau nu în toate cazurile. Pentru că există comentarii şi există postări care spun clar că omul ăla chiar ar fi în stare să râdă. Că acelui om chiar nu-i pasă de suferinţa asta.
Şi da, e normal să ne fie frică să ne întâlnim cu astfel de oameni. Aici, e uşor, îi evităm, dar pe stradă? Cum ştim să ne ferim de ei? Pentru că da, un om care râde când vede un copil rănit, speriat sau plângând, şi vine cu replici pline de venin, e în stare de orice.
Să știi că și eu am greșit odată. Dar am realizat și mi-am cerut scuze. Știi ce-am făcut? Eram la telefon și am vrut să pun o inimă la starea cuiva. În loc de inimă, mi-a scăpat degetul pe tâmpitul ăla care râde. Și starea era despre cineva care murise. 🙁