Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă fără de rost, inimă răsfăţată.
Credeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Că nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
…Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.
– Vasile Voiculescu–
Îmi plac poeziile lui Voiculescu. Poate ca nu a fost apreciat la justa valoare ca poet. Îti las si eu una care e printre preferate:
Adorm adânc Bucegii, și Noaptea-i netezește,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunți golașe, ce somnul umezește,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Și dârele de ceață, ca niște șerpi, la poale
Se duc pe nesimțite și curg în depărtare
Cu apele la vale.
Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Și umblă, visătoare, pe streșini de-nălțime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,
Și cată-n adâncime.
Dă drumul unei pietre și-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pâna; nu se mai aude,
Cu fața-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.
Se uită lung la stele cum ard nălucitoare…
Ascultă-n fund molifții vibrând ca niște clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Ca lebăda pe ape.
Așa își duce veghea pe culme sus, deșteaptă,
Și de urât tot timpul ea singură își ține…
Din când în când tresare și șade… parc-așteaptă
Dar, nimenea nu vine!
La multi ani de ziua României!
Minunate versuri! Eu l-am descoperit târziu…Și da! E păcat că nu-l cunoaștem mai bine… Te îmbrățișez! <3