În mine apune o femeie speriată

cu ochii mari și roșii, de piatră.

Stă cu genunchii la gură și zâmbește.

Părul ei e delta unde m-ai plimbat tu prima oară

când soarele se săruta pe gură cu Dunărea.

Femeia asta nu vorbește, nu cântă, nu visează

ci iese afară doar ca să-ți spele picioarele cu lumină.

Sub limbă are gust de arahidă, (așa mi-ai șoptit într-o luni.)

Nebuna face o febră cumplită și te ține în brațe

când dormi în insomnia ei.

Se frânge în mine femeia asta ciudată,

și plânge cu pietrele ei de ochi

Dar chiar nu știu cine e. Jur!

Prietenii-mi spun că sunt eu când aveam puterea să trântesc uși

și să sparg zidurile cu pumnii.

Dar nu recunosc nimic

Absolut nimic.

În biserica noastră doar porumbeii vorbesc acum

și au aripi până-n inima pământului

O libelulă de aur ne cunună cu tot cerul,

iar dimineața rămân lângă tine.

De tot.

Dana Fodor Mateescu

9 august 2020