Nu mai ştia nicio poveste, niciuna. Îi epuizase pe Ispirescu, Fraţii Grimm, Andersen, trecuse la volumul gros de basme ruseşti pe care se văzuse nevoită să-l memoreze. Apoi se documentase copios din seria „Poveştilor nemuritoare” ca să poată continua ritualul fiecărei seri.

Problema era că fie-sa era realmente insaţiabilă în materie de istorisiri la lăsatul întunericului şi, în mod bizar, nu accepta să-i fie citite. Asta însă s-ar putea să fi avut legătură cu veioza cu peşti de pe noptieră. Îi plăcea atât de mult, încât aproape că nu putea adormi fără să privească, hipnotizată, cum pe suprafaţa verde şi vălurită a abajurului de plexiglas alergau roată, unduind din cozi, sute de peştişori de lumină. Un kitsch ordinar, dar fetiţa şi-l dorise din tot sufletul după ce văzuse ceva asemănător la Rodica de la trei.

Emilia, mama Rodicăi, croitoreasă eminentă şi baptistă ferventă, considera că lampa mare ce trona imperial pe o comodă bine lustruită, deasupra mileului, e cel mai frumos obiect din toată casa. O aprindea şi ziua doar ca să se delecteze cu peisajul marin şi să impresioneze puţinii musafiri cu această achiziţie de ultimă oră a lui Aurel, bărbată-su, mecanic de locomotivă şi om cu gust. O cumpărase din bazar şi ieftin nu fusese.

După ce o văzuse şi Dinişor, nu mai putuse nimeni s-o scoată la capăt cu ea: îi trebuia veioză cu peşti şi gata. Degeaba încercaseră părinţii s-o înduplece, să-i ofere câteva alternative inspirate, printre care şi elegantul glob pământesc, care răspândea o lumină plăcută, difuză, şi se rotea arătându-ţi continentele şi oceanele lumii. Fuseseră obligaţi să găsească undeva o drăcie de-aia kitschoasă, ceea ce nu se dovedi a fi chiar un lucru uşor. În magazine nu erau, iar târgurile erau rare şi nici nu puteai fi sigur că aveau aşa ceva în ofertă. Până la urmă, dibuiseră undeva la ţară un meşter care confecţiona la comandă veioze în genul ăla.

Pe piciorul din lemn strunjit se fixa becul. În jurul lui punea un cilindru mobil de carton cu găuri decupate în formă de peştişori, acoperit cu un capac de borcan de compot tăiat în chip de morişcă. Deasupra venea un abajur evazat, din plastic albastru, ondulat. Când aprindeai becul, aerul cald punea în mişcare aripile moriştii, iar cilindrul pornea să se învârtă, creând iluzia imaginii unui acvariu plin de viaţă, populat cu mici fiinţe de lumină care înoată.

Cea mică fusese în extaz, iar povestea de seară nu mai putu să înceapă fără ca peştii să zburde vesel în apa lor de plexiglas. La lumina lor n-aveai cum să citeşti, aşa că basmul trebuia să fie istorisit prin viu grai. Până la urmă, îl putea inventa, dacă-şi punea mintea.

– A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când se potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer, a fost odată o poveste.

– O… poveste?

– Da, draga mea, o poveste. Şi era tare tristă povestea, tristă cum nu se mai poate, mâhnită şi cu inima cernită de plângea, sărăcuţa, toată ziua şi toată noaptea. Plângea de se topea pe picioare…

– Biata poveste! De ce plângea?

– Ai răbdare şi ascultă mai departe, că-n poveste mult mai este. Plângea pentru că o uitaseră cu toţii. Cândva fusese tare vestită şi iubită foarte. O cunoşteau bunicii şi-o spuneau nepoţilor, o istoriseau mari şi mici. Nu era nimeni să n-o ştie pe de-a rostul şi nimeni să n-o iubească, deşi pe vremea aceea nu erau cărţi, nici oameni care să scrie şi să citească. Povestea trecea de la cei bătrâni la cei tineri, iar cei tineri, când îmbătrâneau şi ei, dădeau mai departe povestea, ca pe o comoară de preţ.

– Şi?

– Până-ntr-o bună zi, când un om care învăţase tainele slovelor, s-a gândit s-o aştearnă pe o foaie de hârtie, ca să rămână pentru totdeauna acolo şi să trăiască veşnic. A scris-o el cu mâna lui, iar strănepoţii au găsit-o şi au tipărit-o. Din clipa aceea, povestea a început să hoinărească din ţară-n ţară, iar numărul copiilor care-au ajuns s-o cunoască şi s-o îndrăgească a tot crescut.

– Era chiar aşa de frumoasă povestea?

– Oooo, da, era cea mai frumoasă poveste din lume. Până când s-au născut altele, iar pe ea au uitat-o toţi. De fapt, nu chiar toţi. Într-un cufăr de lemn, dintr-un pod, dintr-o casă, părăsită şi cu coperţile ferfeniţă, mai rămăsese ferecată o singură carte cu povestea. O sută de ani a stat ea acolo, în praf şi întuneric, tristă şi singură, tocmai ea, care fusese cândva pe buzele şi în inima tuturor.

– Şi ce s-a întâmplat?

– O minune! Cineva, un copil, a găsit-o. A învăţat să citească tocmai ca să poată desluşi ce scrie acolo, sub desenul cu bătrânul cu barbă albă şi scufie, cu o pană în mână, aplecat deasupra unui vechi pergament, la lumina lumânării. A găsit-o, a citit-o, a învăţat-o pe de rost şi a făcut-o din nou cunoscută, iar oamenii au iubit-o din nou.

– Despre ce era povestea?

– Acum dormi, puiul meu, am să-ţi spun mâine despre ce era… era cu nemaivăzute aventuri şi personaje cum n-ai mai întâlnit niciodată.

A doua zi, luându-se cu altele, uită să-i vorbească despre eroii din poveste şi peripeţiile lor. Zeci de ani după aceea, copila de odinioară a continuat să caute cea mai frumoasă poveste din lume.

CODRINA DIANA TOMOV