Am citit într-o zi o știre care m-a pus serios pe gânduri. Un tânăr muzician de 24 de ani s-a sinucis, după ce a urmat un timp îndelungat un tratament contra acneei. Jesse Jones a înghițit, încă de la vârsta de 18 ani, niște pastile care ar fi trebuit să îl ajute. Dar n-a fost așa…

Medicamentul se numește Roaccutane. După ce a luat timp de şase luni această doctorie, Jesse Jones a scăpat de acnee, dar coșurile i-au revenit un an mai târziu. Disperat, tânărul a continuat să ia pastilele. Niciun rezultat. A făcut o depresie și…s-a sinucis. Deşi „Roche” compania care produce medicamentul, a infirmat efectele sale secundare negative, există persoane care susţin că Roaccutane produce depresie şi că duce la impotenţă şi în cele din urmă la sinucidere. „Roche” se confruntă cu numeroase procese în Statele Unite din pricina acestui medicament considerat foarte periculos.

Am studiat și eu zeci de forumuri pe tema Roaccutane. Unii oameni se plângeau de el, alții îl ridicau în slăvi. De ce mă intersa subiectul? Pentru că și eu am trecut prin chinul acneei. N-a fost foarte gravă boala, așa cum descoperisem la alții, mai puțin norocoși, care aveau și pe brațe, pe scalp, pe spate sau pe piept. Să vă povestesc:

Niciodată n-am avut un ten nemaipomenit. Poate doar în copilărie, când singurele, „măști de frumusețe” erau compuse din cireșe, ciocolată, orez cu lapte sau ce mai mâncam eu peste zi.

În adolescență n-am avut probleme cu acneea, ca toți ceilalți colegi din clasă, ci mult mai târziu, când ei scăpaseră deja de acest chin. A fost cumplit! Mă năpădiseră coșurile ca ciupercile după ploaie, fața mea era cel mai bun și călduț loc de instalare pentru ele. Turbam! Ce n-am făcut ca să scap de ele! Le uram. Le înjuram. Ele se țineau de mine, ca râia. M-am înscris chiar la un curs de cosmetică, pe care l-am urmat și absolvit la Școala Populară Artă din strada Slătineanu, încercând să mă „repar” singură. Am reușit cam 20%. Tot nu era bine.

După ce am născut, coșurile au făcut ravagii pe fața mea. Jucau barbut, nenorocitele, erau vesele, cântau, dansau, se simțeau ca la ele acasă, făcuseră copii, se înmulțiseră. Le detestam cu o patimă profundă și, cine a suferit vreodată de „boala” asta, mă va înțelege.

Pe un singur obraz aveam vreo 21 de „bucăți”, maaari, vinete, adânci. Cred că mă uitam, în oglinda cu lupă, din 5 în 5 minute să văd ce mai fac, dacă s-au căsătorit, dacă au mai făcut puradei și cam ce semne mi-au lăsat după ce au crăpat…

Ele îmi făceau în ciudă, îmi dădeau cu tifla, scoteau limbile la mine și, cu cât încercam să le distrug, prin stoarcere, cu atât reveneau, mai mari, mai bocii și mai puternice. Ah! Și toate mă dureau, că doar erau ale mele!

Arătau foarte urât. Constelații de coșuri aveam pe față. Încercam zadarnic să le ascund. Am făcut zeci de tratamente cosmetice, terapii neconvenționale, am stat în cap, cu picioarele în sus, am dat din mâini, am alergat pe munte și am mâncat numai păpădie, de mi se înverziseră dinții. Am înghițit antibiotice cu pumnul. Nu vă mai zic din ce-mi făceam eu măști! N-are rost. Dermatologii îmi prescriau aceeași rețetă: anticoncepționale (pe care, evident că Nu le luam!) și veșnica mixtură puturoasă, pe care o făceau farmacistele și care nu mă ajuta mai deloc. Până într-o zi, când m-am dus la o policlinică privată din minunatul cartier Pipernaum.

Am dat 100 de lei, cât costa examinarea mutrei mele, și am intrat în cabinet. Medicul, o minune de femeie, cu un ten ca de prunc, roze și pufos, m-a privit și a zis cuvântul de care îmi era teamă: Roaccutane!

-Nu! Nu vreau!, am zis aproape plângând. Dați-mi altceva, o cremă, un sirop, dar nu Roaccutane. Am un copil mic de crescut, nu-mi permit s-o iau razna.

Doctorița s-a gândit, s-a mai uitat la mine cu milă și a scris o rețetă care m-a costat vreo 200 de lei, în 2009. Am uitat numele cremelor, erau franțuzești și una englezească Brevoxyl, pe care am iubit-o ca pe-o soră. Ea m-a ajutat și m-a curățat total de porcării. Bine, timp de 3 luni nu prea am putut să mă mai privesc în oglinda-lupă. Eram devastată total! Cremele, foarte puternice, m-au ars așa de rău, încât ai mei mă recunoșteau doar după glas și după ochi! M-am jupuit bine de tot o perioadă, iar alunițele de pe față s-au decolorat.

Eram tristă, dar nici prin cap nu-mi trecea să-mi iau glanda pentru niște cretine de coșuri! Așa-s eu, mai optimistă, de fel.

Apoi, ușor, ușor, a început să dispară neamul de coșuri de pe mutra mea. Toate bubele și-au făcut catrafusele și s-au cărat în alte parte.

În locul lor au rămas urme și pori dilatați. Ce le-am mai înjurat, le-am dat cu „Huo!!!”, cu cremă și cu ceai, și am scăpat.

După un an, fața mi se curățase total. Coșurile nu s-au mai întors niciodată și mi-e bine. Trăiască Brevoxyl-ul și inventatorul lui!

Dana Fodor Mateescu- 2009