Poveste inventată mine, pe la patru ani, și scrisă de mama, eu doar i-am dictat-o. 🙂

Mama Domnului stătea, într-o seară, la ea acasă. Afară bătea vântul, ploua și era frig.

Mama Domnului avea mai multe nume. Uneori i se spunea Fecioara Maria, alteori Preacurata sau Maica Domnului.

Ea făcuse focul în sobă, dar lui Dumnezeu (Iisus, n.m. ), care era mic-mic, îi înghețaseră piciorușele și cam răcise, tușea, avea febră. Atunci, mama l-a rugat pe motănelul lor, care se numea Sorel și era galben cu alb, să îl încălzească la tălpițe pe micul Dumnezeu, până face ea un ceai de zmeură. Pe vremea aia nu se găsea Nurofen.

Motanul a ascultat-o, că era d-ăla cuminte, nu zgâria, nu se urca pe mese, ca Berlioz al meu, și nu fura mâncare. Dumnezeu râdea, era așa de drăgălaș, mai tușea, sărăcuțul, iar mai rădea, se juca. Avea o mașinuță din lemn cu rotițe, i-o făcuse tatăl lui la serviciu, dar n-o strica, pentru că era foarte deștept. Știa mai multe limbi străine, știa și să scrie cu litere de tipar, așa ca mine. Și a strigat-o pe Mama lui:

„Mămico, de ce nu-mi faci niște șosete?”

„Din ce? Că suntem săraci și nu avem ață”, i-a spus Fecioara Maria.

Micul Dumnezeu s-a întristat, dar n-a plâns.

Atunci, mama lui a plecat prin oraș, să caute niște ață. N-a găsit. La piață nu aveau așa ceva. Și toți oamenii îi închideau ușile în nas: poc! bum!

Până la urmă, a ajuns într-o pădure cu brazi și a început să plângă. „Hâ, hâ, hââââ. Din ce să-i fac șosete lui Iisus? Îngheață la tălpuțeee…”

S-a dus la un copac:

„Mă ajuți, dragule?”

Copacul a dat din crengi:

„Mi-au căzut frunzele, n-am cu ce. Îmi pare rău!”

Maria a mers mai departe.

Unui brăduț mai măricel i s-a făcut milă de ea și i-a spus:

„Maria, uite, îți dau frunzele mele, să faci din ele șosețele. Nu mai plânge!”

Sfânta Fecioară a ridicat ochii spre brad și i-a mulțumit. Ea știa că frunzele lui înțeapă, dar lacrimile fierbinți le înmuiaseră pe toate. Le-a luat și, din ele, a croșetat cu greu niște șosete pufoase și frumos mirositoare. De atunci, bradul a rămas mereu verde, fie iarnă, fie vară.

Șosetele îi veneau ca turnate lui Iisus. Băiețelul a dat din degetuțe fericit și a zis:

„Mulțumesc, mămico!”… și a pupat-o.

Mama Domnului zâmbea.

Dana și Andrei Mateescu

Acest blog nu este susținut de o echipă, de o instituție sau de un mecanism constant de finanțare. Este doar un spațiu mic, personal, care există prin timpul și energia puse aici, în liniște. Scriu eu, mama, tata și, uneori, prietenii mamei.

Din când în când, foarte rar, se întâmplă ca unii cititori să aleagă să trimită o mică contribuție. Nu este ceva constant și nici nu trebuie să fie. Este mai degrabă un gest discret, spontan, de încurajare. Și pentru astfel de gesturi există o recunoștință greu de pus în cuvinte. <3

Scriu când pot, cum pot, cu gândul că undeva, cineva citește și găsește măcar un fir de sens, de emoție sau de pauză bună în ziua lui.

Dacă simți vreodată că acest loc ți-a fost aproape, chiar și pentru câteva minute, și vrei să susții existența lui, poți face asta printr-o contribuție voluntară. Nu este o obligație, nu este o condiție și nu schimbă în niciun fel accesul la conținut.

Este doar o formă de a spune „continuă”. Atât.

Dacă v-a plăcut ce și cum am scris, mă puteți încuraja aici:

Andrei Cristian Mateescu

RO63 RNCB 0072 1669 3782 0001

Mulțumesc!