Am avut multe vieți

albastre și verzi, cascade și munți, abisuri și câmpii.

Le purtam pe frunte, una peste alta

le purtam la mâini și la picioare ca pe niște lanțuri de jar.

Una dintre ele ți-am dat-o ție

să te joci cu ea

era tentantă,

nu mai văzuseși așa ceva până atunci.

ai desfăcut-o ca pe-o batistă din mătase,

gingaș, cum numai tu poți

și ți-ai vârât toată durerea-n ea.

„Uite, e descusută pe la margini”- ai zis

„Ți-o repar eu!”

și-ai plecat.

Te plimbi prin viața mea ca vodă prin lobodă

uneori ești desculț

alteori îți pui bocancii ăia grei care dor.

Mi-e bine să te știu aproape

te simt cum mă cauți, cum te joci, cum scotocești și mă măsori

mă citești ca pe-o chitanță greșită

mă sorbi cu poftă, apoi

mă desfaci rotiță cu rotiță

șurub cu șurub.

„Știi să le faci la loc?”

„Știu!”

Dar pleci din nou

și mă lași cu viața desfăcută-n mii de elemente

Rupte, desperecheate, împrăștiate pe covor.

Cum dracu` să le lipesc? Cu ce?

Le iau ca pe mere și le arunc îndărăt

fără noimă.

Toate viețile pe care ți le-am dăruit le-ai stricat ca pe păpuși

le-ai scos ochii, le-ai ars părul.

„Mvai, cât de frumos mă privești”- îmi spui

și pleci.

Mai am o viață.

Ultima.

Vii să-i smulgi inima?

Aștept.

Dana Fodor Mateescu- 31 august 2019