Am strâns multe fotografii până la vârsta asta. Colecționez stări, zâmbete, vieți, drame sau iubiri pătimașe din toate timpurile. Fotografiile sunt brațe care mă țin strâns, îmi dau părul de pe frunte cu degetele, mă sărută sau mă ceartă. Toate îmi vorbesc, îmi șoptesc taine pe care le uit imediat. Apoi le caut din nou. Și iar le uit…
Pozele mele au ochi și buze, și degete lungi. Pozele mele sunt desculțe și plâng frumos, interbelic, parfumat și ireversibil. Pozele mele cântă pe scena Ateneului Român și-mi simt emoția trează, în vene, în tâmple. Pozele mele au gust sărat, de mare în septembrie. Pozele mele ard vieți. În pozele mele sunt eu când nu voi mai fi niciodată.
Din ele mă privesc bunicii, în anii 30 ai secolului trecut, mama – tânără de tot și senină ca o duminică de Florii, tata – râzând tot timpul, ca de un banc cu Ițic și Ștrul, eu – mică și incredibil de inconștientă, cu mutra mea de pandișpan, cu ochii mei ca mărgelele, dansând nițel într-un strabism înduioșător, gata de plâns, fratele meu, mic și uimit, nașii mei, prietenii și unii colegi de-ai mei din facultate și din presă, de care mă roade un dor năprasnic și imposibil de înțeles…
Fotografiile sunt clipe prinse cu mâna și puse pe un carton. Sunt explozii de râs, de spaimă sau mândrie.
Mama și tata în fotografia lor de nuntă. 1967. August. Tineri și neretușați (tata a cerut în mod expres să NU intervină nimeni pe fețele lor! și așa a fost). E o poză care râde. Și nu vă mint. Când o țin în mână, ea râde și acum…
Imaginea, veche de o jumătate de secol, are o poveste scurtă. Mi-a spus-o tata. Cică mama nu zâmbea deloc, de frică ca nu cumva cineva din rudele ei, să spună despre ea că ar fi o mireasă…neserioasă. Tata s-a supărat și, în timp ce fotograful se căznea să-i tragă în poze, a început să se strâmbe la mireasa lui și să-i spună bancuri tâmpite. Ei, și să te ții atunci râs. Biata de ea! Nu s-a mai putut abține și a bufnit în hohote. Până la urmă s-a pornit pe chirăte și fotograful, râdea toată lumea, aparatul, pereții, toată camera râdea împreună cu ei.
Când au ieșit afară, soarele i-a privit subțire, apoi a început să râdă și el…Hahahahaha!
Dana Fodor Mateescu 17.05.2019
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
❤️🥰
Minunate amintiri! Fiecare fotografie este un strop din viața unui om, o clipă încremenită pe o bucata de hârtie… Timpul nu iartă pe nimeni, oamenii de lângă noi pleacă pe rând spre alte zări, dar acea imagine surprinsă de camera foto rămâne ca o mărturie peste timp…
Minunat articol! Am căutat vechile mele fotografii, iar amintirile au venit grămadă, în suflet…
Mulțumesc mult!
Uneori ne amintim și cuvintele care au fost rostite în clipa în care am făcut pozele. La mine așa e.