N-am crezut că doare atât! Dar așa e. Am ținut în mine și lacrimile și durerea și suspinul. Le-am gâtuit pe toate, le-am rupt gurile, cu mâna goală.

Nu vreau să mă mai gândesc la el, refuz cu îndârjire, strâng din dinți, până pârâie. Nu vreau să-l mai văd în interiorul meu, nu vreau să-i mai simt mâinile călduțe spre reci, vinete, de la perfuzii, cu biluțe de sânge închegat pe vene… Nu vreau să-mi amintesc ultimele lui zile din viață! Nu vreau să-i mai aud vocea… Ba vreau! Vreau! VREAU!

Nu-i era frică de moarte lui tata. Era indiferent. I se drapela. A luat viața la mișto, mereu. Și moartea…Vedeam asta pe chipul lui. Nu se văita, nu gemea. Doar atât: „Mă cam doare spatele…”

Acel „cam” mă lovea pe mine în piept, ca un ciocan de cuie. Știam că suferă.

Tata. Mă căra în cârcă ore-n șir, când eram mică…Banu Manta, Gara de Nord, Grivița, la pasarelă… Mergeam la crâșmă, la Gogoșaru… Noi doi, fără mama.

Doamne, că bine mai era primăvara, când înfloreau zarzării, duzii și scaunele de fier forjat erau călduțe….călduțe ca mâinile lui pe patul de spital. El bea bere rece, (spuma era a mea, ca și lumea în care zburam, ZBURAM, nu pășeam!). Mie îmi lua CICO. Eram fericită-fericită!

Uneori, se îmbăta și uita pur și simplu că mă duce în cârcă. Eram ușoară. Mâncam ghiocei și fluturi, cu Samy, ovreiașul copilăriei mele. Cum oi fi supraviețuit, habar n-am! Mă distra enorm plimbatul ăsta pe deasupra tuturor! Puteam să prind ramurile copacilor cu mânuțele, să sun la toate soneriile, să rup flori de la garduri, să ating cerul și să fur Luna de pe cer. Tata…

24 octombrie 2016, în ultima zi din viața lui, mi-a spus că a avut numai coșmaruri.

„Ce-ai visat?” l-am întrebat cu inima fleașcă, udă și proastă… dar făcând pe dura, ca să nu-mi țâșnească lacrimile alea idioate.

„Am visat urât, dar numai desene animate.”

„Cum naiba desene animate? Coșmar cu desene animate? Adică? L-ai visat pe Tom că îl aleargă cu ghioaga pe Jerry? Ce ți-au pus ăștia în perfuzii? Ai fumat ceva iarbă?”

„Uite-așa!  Coșmar cu desene animate!”, a mai zis el, zâmbind „a la nea Fodor”, miștorcărește, așa cum făcea când era bine și tânăr și frumos și…. tata. Cu siguranță a fost ultimul lui zâmbet.

L-am mângâiat pe frunte cu buzele degetelor, i-am șters fața cu un șervețel parfumat și-am fugit pe scări, vijelie de 46 de ani, femeie imatură cu dureri nebănuite, crude și acute, dar bine pitite (durerile mele adoră jocul de-a v-ați ascunselea!).

M-am oprit la parter și m-am dus la toaletă. Pipi și lacrimi. Nu m-a văzut nimeni. M-am dus să mă spăl pe mâini… Doamne ferește! M-am speriat. În oglindă se vedea altcineva. Oooo! Ce porcărie de femeie! Unde-i Muchinuța? Cine mi-a luat-o??

Nu, nu eram eu, ci o combinație între privirea uimită a mamei, a tatălui, a neamurilor mele colorate și incredibile: unguri și bulgari, apași și țigani, Făt-Frumos din lacrimă, Ileana Cosânzeana și Albă-ca-Zăpada, evrei, veverițe, ciupercuțe vesele și cine-or mai fi fost…

Ochii urlau, dar gura tăcea uscată ca piatra. Plângeam nevăzut, cu părul, cu pielea, cu sprâncenele mele neliniștite, cu toată Dana plângeam. Mă izbeau încă vorbele, aruncate într-o doară, în urmă cu două luni, vorbe lipite de zâmbetul ăla al lui, ștrengăresc:

„Dani, cred c-am să mă cărăbănesc!”

„Unde naiba te cărăbănești?”, i-am zis atunci, putin neatentă, puțin îngrijorată.

„Păi, o să mă ușchesc. Nu prea mă mai țin picioarele. Și am cam obosit. (iară „cam”-ul ăla care ustură ca sarea pe gingia ruptă!).

A spus-o, de parcă s-ar fi dus până la piață, la Veteranilor, la farmacie sau la nea Ion, la o votcă din „fâș și ștrampi de domnișoară”. Simplu, firesc…adică tradus: „Cred c-am să mor nițel, dar să nu te sperii, nici să te superi…ziarul Magazinul, n-o să-l mai cumpăr, să-mi uzi florile, vezi ce fac albinele, dă-i de mâncare porumbelului de pe balcon și…ai grijă de Andreiaș, spune-i că-l iubesc!”

Atunci am răs, l-am certat, i-am trântit-o „p-aia cu mânerele”, bancul lui preferat, ca să-l înveselesc trei secunde. (Bref: Cică era unul așa de sărac, că l-au dus la groapă fără copârșeu, doar în haine. Și ca să-l poată apuca mai ușor, rudele i-au lipit de trup niște mânere, unul în dreapta altul în stânga…). Pentru unii pare ciudat bancul, dar pentru tata și noi, ai lui, era haios. Doar mama se cutremura înspăimântată, dar ea era mai sensibilă, așa…

Pe 24 octombrie, tata a murit. S-a dus, gata! A plecat! S-a cărăbănit, vorba lui. L-au băgat în sertar, jos, la morgă. Stătea cumințel acolo și nu mai zicea nimic. A trebuit să merg singură, pentru „recunoaștere”. Așa e legea. Răzvan era afară, mă aștepta în mașină, tocmai pe cheiul Dâmboviței, nu era loc de parcare…

Când i-am văzut numele scris pe sertarul de fier, mi s-au tăiat picioarele. Tata. Tăticul meu! Deci e adevărat. Anatomopatologul a deschis, vrrrrrrr, bum!, și atunci l-am văzut. Era ca un copil, cu mâinile pe piept, strâns în el însuși. Și trist, trist, trist! Tata…

Apoi, totul a fost ca un vârtej. Taifun! Acte, certificatul de deces, care seamănă uluitor de mult cu cel de naștere, hainele, firma de pompe funebre (câți oameni vin? păi nu știm, cred că numai noi doi…cum numai doi? înmormîntare cu doi oameni? Da! numai doi…doi vii și-un mortulețicuț, cât un puști de 17 ani. Nu știm exact dacă-l putem îngropa acolo, pentru că e mama în pământ și n-au trecut anii… Nu avem cum să chemăm pe nimeni, dacă nu știm exact când are loc înhumarea și DACĂ are loc!). Nici n-am apucat să plâng.

Ultima zi cu el. Capelă, stâlpii, biserică, banii preotului pentru slujbă, banii pentru groapă, groparilor, bani, bani, bani…

I-am pus aparatul de radio și căștile, în buzunarul de la piept. Să fie împreună cu diodele, circuitele, sârmulițele și tranzistorii lui. Dacă are chef vreodată, să…

„Hai să vedem cum au săpat ăștia groapa”, a spus Răzvan.

„Cum s-o sape? Cu lopata! În jos!”, i-am răspuns gen nea Fodor.

„Mai taci! Vino, că am o presimțire!”

Ne-am dus. Când am ajuns acolo, era să fac infarct (asta dacă aș fi în stare de așa ceva!).

Dumnezeule frumos și bun! Tata a ieșit din viață, fix cum a intrat, unic și demn de filmele alb-negru din anii 50. Groparii săpaseră ALT MORMÂNT, îl desfăcuseră pe al altora. Am făcut ochii cât cepele, m-am sufocat. Nu-mi venea să cred! Nu, nu e adevărat. Visez!

„Săracu, tac-tu!, dacă ar fi fost de față la propria înmormânatre, cred c-ar fi râs și i-ar fi tras p-ăștia de haine!”, mi-a șoptit soțul meu.

În cele din urmă, Răzvan a rezolvat, tipic pentru el, rapid, în 35 de minute, cât a ținut slujba la biserică. Vin pe pieptul lui, icoana, dezlegarea legăturilor, capac, cruce… Clopot, bang-bang-bang, un La minor, care parcă râdea în hohote. Pe cer, soarele îmi scotea limba, zâmbind. Exact ca tata…

Dana Fodor MateescuMF3-1119