Dereglările psiho-sociale din România

Scena pe care am s-o descriu acum este reală, din păcate. Într-un autobuz, să zicem 301, două fete de liceu care stăteau lângă mine, urmăreau fascinante pe TikTok o „chestie” care urla ca o dementă: „BOLOJAN DEMISIAAAAA”.

N-am știut cine e la început, așa că m-am ridicat ușor, ca să văd despre ce este vorba.

Mda! Era Floricica Dansatoarea.

Le-am privit din nou pe adolescente. O admirau cu patimă!

„Fată, cât o câștiga asta? Că vreau și eu să fac așa… poate și OnlyFans… am auzit că-ți pică 2500 de euro pe lună…”

Mi-a stat inima-n loc. Nu-mi venea să cred! Elevele erau frumoase, curate. Nu urmăreau o cântăreață, o actriță celebră sau un medic care a descoperit penicilina, nu citeau ceva pentru BAC, nu ascultau muzică bună. Nu!

Se uitau în gura acelei individe și îi ascultau aberațiile. 🙁

Aici nu mai vorbim despre divertisment. Vorbim despre o dereglare profundă a valorilor. Și a sufletelor…

De fapt, cine e această dansatoare?

Floricica Dansatoarea este cunoscută în spațiul online românesc încă din 2014–2015, devenind virală pe Facebook și ulterior pe TikTok. Nu prin talent artistic, nu prin educație sau realizări profesionale, ci prin apariții excentrice, dansuri haotice și discursuri stridente, presărate cu replici devenite meme precum „Să vă fie rușine! Huooo!” sau „Să fie paceeee!”.

Din propriile declarații, într-un interviu mai vechi, femeia trăiește dintr-o pensie de boală, pentru că ar fi suferind de Boala Basedow (afecțiune a tiroidei).

Nu are nicio o meserie, nu a realizat nimic în viață, afară de faptul că a ciordit un portofel și a ajuns la întristare.

„Notorietatea” ei vine exclusiv din expunerea online.

Activează în continuare, fără nicio jenă, acumulând vizualizări, reacții (multe de apreciere sinceră!!) și donații în timpul transmisiunilor live.

Și aici apare problema reală. Mii de oameni nu doar că o urmăresc, ci o validează constant: o aplaudă, o încurajează și, culmea, îi trimit bani pentru prestațiile vulgare care mimează scandalul, isteria și conflictul. Practic, asistăm la monetizarea lipsei de conținut.

Curat abject!

Mai grav, o parte a presei a amplificat fenomenul, invitând-o în emisiuni precum Chefi la Cuțite și oferindu-i o platformă suplimentară.

A apărut în podcasturi, în colaborări pe TikTok și alături de personaje similare, precum Costică Colindătorul. Nu competența a fost criteriul. Ci audiența. (Mai știm noi unul care vrea să fie premier pentru că are like-uri, nu competență!)

În paralel, Floricica a participat la așa-zise „contramanifestații”, inclusiv în zona Palatul Cotroceni, unde a scandat și a dansat, transformând discursul public într-un spectacol grotesc, abject.

Mesajele ei politice — de tipul „Jos Bolojan” — nu sunt argumentate, ci strigate. Nu sunt construite, ci livrate pentru reacție. Ținta nu este adevărul, ci vizibilitatea.

Este, desigur, ușor să strigi împotriva unor figuri precum Ilie Bolojan, dar mult mai greu să construiești ceva concret. Diferența dintre zgomot și muncă reală devine, în acest context, evidentă.

Problema nu este doar existența unui astfel de personaj. Problema este ecoul.

Când unele tinere ajung să aspire la un astfel de „model de succes”, când ideea de muncă este înlocuită de ideea de viralitate, când câștigul pare posibil fără efort, atunci nu mai vorbim despre cazuri izolate.

Este o iluzie periculoasă: că poți trăi din live-uri, din scandal, din atenție. Că nu mai e nevoie să construiești nimic, ci doar să captezi atenția altora.

Realitatea este însă alta.

Frigiderul nu se umple cu like-uri. Pacea nu se construiește prin urlete și amenințări. Respectul nu se câștigă prin isterie. Iar o societate care începe să admire zgomotul mai mult decât munca riscă să își compromită total viitorul.

Nu e vorba despre a interzice sau a reduce la tăcere astfel de personaje. Ele vor exista mereu. (La mine pe stradă, în 1999, în Militari, era un nebun care-și arăta curul și urla, de se auzea până în Drumul Taberei: „Partidul Ceaușescu România!” Nu l-a făcut nimeni vedetă!)

Întrebarea este de ce anumite personaje ajung să fie ridicate la rang de model?

Pentru că, în final, problema nu este Floricica Dansatoarea. Problema este publicul, extrem de mediocru, care o transformă în reper. Și presa. O parte a ei…

DFM 6 mai 2026

Fragmente despre viața Floriciăi:

„Apoi mi-a povestit că n-a avut niciodată un acoperiș stabil deasupra capului. Știe că atunci când avea un an, părinții ei, care mai aveau patru copii acasă, au dat-o la orfelinat. Acolo i s-a zis „țiganca”. Nu s-a gândit niciodată ce ar vrea să fie când se face mare. „Să mor dă te mint.”

Mi-a spus că de pe la 18 ani, a făcut curățenie prin casele oamenilor, dar trăia de pe o zi pe alta. La 23 de ani a furat un portofel cu trei mii de lei de la o femeie, într-o piață din București și a ajuns la închisoare.

„Am furat să am să mănânc, că eram moartă de foame. La pușcărie era mai rău ca la cămin, eram îmbrăcată în zeghe, așa era atuncea, uniformă. Eu știu cât am suferit la pușcărie.”

Era tristă că n-o vizita nimeni și, ca să uite de necazuri, cânta cu orice ocazie. De-atunci i s-a spus „Floricica” .

După ce s-a liberat, spune că a locuit opt ani la o prietenă din închisoare și apoi, în casele oamenilor la care făcea curat. Au fost și nopți în care a dormit pe stradă, în parc, vara. „Mai bine preferam să dorm pe stradă, decât să mă duc la adăposturi și să îmi aduc aminte ce am suferit în casa de copii.”  – Sursa Vice.com