Pe 10 septembrie 1989, Dunărea s-a transformat într-un mormânt de apă. Nava românească de pasageri „Mogoșoaia”, pornită dimineața din Galați spre Grindu, nu a mai ajuns niciodată la destinație. O ceață densă a ascuns tragedia: un convoi bulgăresc, condus de împingătorul „Petar Karamincev”, a lovit în plin vasul plin de oameni.

În mai puțin de trei minute, totul s-a sfârșit. 239 de suflete – mame, tați, copii, bunici – au dispărut în apele tulburi ale fluviului. Doar 18 oameni au scăpat cu viață.

Satul îngropat în lacrimi

În Grindu, satul unde trebuia să ajungă „Mogoșoaia”, fiecare familie a pierdut pe cineva. Strigătele de durere au spart tăcerea nopților, iar cimitirul s-a umplut în câteva zile cu sute de cruci noi. Preoții nu mai făceau față slujbelor, ținând înmormântări pentru zeci de oameni deodată.

„Nu exista casă fără mort”, își amintește Ion Cristea, fost viceprimar și membru al comisiei de recunoaștere a victimelor. „În hală erau trupuri întinse, rudele treceau printre ele, căutându-și copiii, părinții, frații. E o imagine care nu se șterge niciodată din minte.”

Supraviețuitorii care trăiesc cu amintirea morții

Teodor Neagu, unul dintre cei 18 supraviețuitori, încă își amintește sunetul sirenei și lovitura. „Am văzut cum vine spre noi împingătorul și am sărit pe barja lor. În spatele meu, nava s-a scufundat ca o piatră. Oamenii nici nu au știut ce li se întâmplă.”

Singurul membru al echipajului care a trăit să povestească, Laurențiu Nenciu, avea doar 24 de ani atunci. „Am simțit cum vaporul se înclină și am fugit. Am sărit în apă și am înotat. Nu am văzut pe nimeni în jurul meu… doar apa și tăcerea.”

O rană care nu se închide

Nici astăzi nu se știe numărul exact al victimelor. Mulți urcaseră fără bilet, iar autoritățile comuniste au ascuns amploarea tragediei. Oficial, 239 de morți. În realitate, poate mai mulți.

Unele trupuri au fost găsite abia după luni, purtate de Dunăre până la mare. Altele zac și acum pe fundul apei, în tăcere.

În Grindu – sau Pisica, cum îi mai spun oamenii locului – nu există familie neatinsă de tragedia Mogoșoaia. Fiecare casă a pierdut pe cineva: un copil, o mamă, un frate, un bunic.

Oamenii își amintesc și azi scenele care le-au sfâșiat sufletele. În port, sicrie și cruci așezate de-a valma. Corturi separate pentru cadavrele adulților și pentru cele ale copiilor. Șiruri nesfârșite de rude care așteptau un nou transport de trupuri scoase din apă. Unii nu și-au mai recunoscut morții, desfigurați de timp și de apă.

Era un sat îngropat în lacrimi, dar și în tăcere. „Nu prea puteai să vorbești multe pe stradă. Era vremea lui Ceaușescu”, povestește supraviețuitorul Teodor Neagu. „Printre noi se plimbau cei cu ochi albaștri. Nu ajutau cu nimic, doar urmăreau ce spunem. Dar oamenii strigau, în șoaptă sau cu voce stinsă, să vină chiar Nicolae Ceaușescu să vadă tragedia.” (sursa mărturiilor, Adevărul)

Pentru localnici, tragedia nu e o simplă pagină de istorie. Este o rană deschisă. În fiecare an, în septembrie, Dunărea le amintește de dimineața în care a furat vieți și a lăsat în urmă doar lacrimi. Mogoșoaia nu mai există. Dar amintirea ei plutește încă pe Dunăre, împreună cu sufletele celor care au plecat prea devreme.

DFM 10 septembrie 2025

Foto preluare net.