Era o arșiță fără o lacrimă de vânt, pe la ora prânzului. Așteptam trenul în gara Eforie Nord. Sfârșit de iulie. Soarele mușca feroce. Scaunul pe care mă așezasem frigea ca tronul lui Gheorghe Doja, înroșit în foc.
Simțeam că respir lavă. Dinspre șine plutea o mireasmă de iarbă arsă, ulei încins și pământ uscat. Cineva vărsase cafea pe peron, iar aroma îndulcea setea.

Și odată mi-a stat inima-n loc! Întâi a venit glasul, de undeva din stânga mea, o voce bubuind ca un tunet, colorată, vie și metalică. Mi se părea că aș putea să o ating cu degetul sau să mă ciocnesc de ea ca de un zid.

Cine să fie?
Se certa cu cineva, nu știu cu cine, protesta, se tânguia, plângea, „aaau, aaau, miro devlo”, suspina și înjura în țigănește, dar și în turcește. Era un amestec de popoare-n gâtul ei, de te lua cu amețeală.
Am înțeles, cât pot pricepe eu din limba romani și comunicarea non-verbală, că au pierdut „otobuzu’ dă Co’stanța” și că trebuie să se urce în tren, cu puradeii după ea, flămânzi, fără apă, fără bani. „Naj man love!”

După glasul acela, ca un pumn dat într-o ușă închisă, a apărut și persoana, de parcă vocea aceea nepământeană ar fi fost stăpâna, și nu invers.
Are până-n 30 de ani, mică, durdulie, vânjoasă, cu pielea netedă, arămie, frumoasă și supărată. În mâinile mari, mai lungi decât ar fi normal, cară, în dreapta, o găleată din tablă, cu zece litri de vopsea lavabilă, și, în stânga, o fetiță până într-un an, rasă pe cap.
Când ajunge în dreptul meu, lasă copila jos și continuă să urle furioasă la telefon.

De fusta ei se mai țin încă doi puradei, dar mai măricei: unul de vreo opt ani (deja bărbat!) și o fetiță de șase-șapte ani.
Micuța rasă pe cap și îmbrăcată într-o rochiță largă mă privește adânc, fix, cu niște ochi de om mare care se simte atacat. E desculță, are niște piciorușe de păpușică, ciocolatii și tare drăgălașe. Abia merge, cade, se lovește, dar nu scoate un sunet. Târâie prin praf o kendama roasă, ca vai de ea. Maică-sa o strigă „haiamica”.

Băiatul se numește Izmir și are grijă de surorile lui. Protector și atent.

La un moment dat, femeia se uită la mine și, dintre toți cei care așteptau trenul, zeci de persoane, numai pe mine mă vede. Își îndulcește vocea:
— Doamnă, aci vine trenu’ dă Co’stanța?
Îi zic că da, iar ea mișcă din cap, în loc de mulțumesc, și își continuă „conversația” la telefon. Din aparat îi răspundea altă voce, la fel de puternică, dar mai subțire. Din când în când, se auzeau de acolo și niște copii plângând.

Oamenii de pe peron o privesc pe femeie, unii cu scârbă, alții amuzați. O fetiță cu fundițe, un suflet curat, care nu știe ce înseamnă ura de rasă, o ia de mânuțe pe „haiamica”, o mângâie pe chelie, îi dă să pape un biscuit.
Băiatul vede. Începe și el să vocifereze. Îi e foame și sete. Maică-sa se oprește din urlat la telefon și îi zice ceva din care am înțeles doar „lovele, mo”.

Ambii copii, și Izmir, și soră-sa mai mare, se ridică și pleacă la cerșit prin gară. Nu le dă nimeni nimic și se întorc bâzâind, înghițind în sec.
Mi-am amintit că mai am un croissant în ghiozdan, ucis de căldură, cu ciocolata topită, dar bun la nevoie. Am scotocit printre haine, l-am găsit și i l-am dat băiatului. L-au hăpăit rapid, fericiți toți trei.

Apoi, băiatul a întins brațul spre cer. Se prefăcea că rupe un dumicat și îl înghite. Un joc, probabil, că nu am înțeles ce-i zicea soră-sii, dar îi dădea și ei să bea și să mestece din albastrul de deasupra lor. Amândoi sunt o poezie crudă, o apă limpede de izvor, unde pune buza doar căprioara.

Chicoteau, râdeau și înghițeau cerul.
Uitaseră de sete, de foame, de vopseaua lavabilă și de „haiamică”.

Bebelușa se plictisise și se tot ducea spre linia 1, fascinată, poate, de sclipirea șinelor de cale ferată.
Deodată, în megafonul din gară se aude vocea nazală a informatoarei CFR anunțând un tren care vine de la București. Nu, nu era al nostru.
Țiganca se sperie și începe să-l înjure cu poftă și spume pe Izmir, aruncând vorbele ca pe bolovani în trupul băiatului care fusese câteva clipe vesel.

Trezit din reverie și jignit până la sânge, copilul o trage violent pe pitică lângă el. Bebelușa se pornește pe urlat, iar plânsul ei disperat e acoperit doar de trenul care intră în gară. „Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!” țipă locomotiva ca arsă pe rug.
„Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa”, zbiară și fetița.

Călătorii coboară. Se duc în stațiune.


Mai așteptăm un timp în arșiță. Curg apele pe noi. „Haiamica” ațipește pe jos, lângă găleata de lavabilă. Visează, dă din piciorușe. A băgat kendama în guriță și o roade în somn. Un pui!
Maică-sa încă n-a terminat de vorbit. Are baterie bună la telefon, a ținut-o mult. Suntem de peste o oră aici și nu s-a oprit o secundă.

În sfârșit, e anunțat și trenul nostru. Ne ducem cu toții, mulți, peste 100 de persoane, la linia doi, în plin soare.
Dumnezeu, Devla, God a uitat deschisă ușa cuptoarelor din cer și furia căldurii năvălește peste capetele noastre, torturându-ne deplin, păcătoși ce suntem.

Vine! Se vede locomotiva, iar pământul uscat vibrează. Ne gâdilă tălpile. Șinele scârțâie.
Trenul se oprește și tăbărâm cu toții pe uși. Țiganca-turcoaică, cei trei puradei ai săi și găleata cu vopsea lavabilă dispar în primul vagon și se proptesc la o fereastră. Înăuntru e bine, e aer condiționat.

În drum spre locul meu, trec pe lângă ei. Femeia vorbește, boscorodește și se zmiorcăie încă la telefon. Până la Constanța va vorbi întruna, pun pariu. Izmir stă în picioare, întinde brațul spre cer, apoi îl duce la gură. Când mă zărește, îmi zâmbește cu toți dinții albi, de fiară, și-mi dă și mie să beau din apa pe care numai el o vede.

Apropii mâna de el, apuc ceva imaginar și îl duc la buze. Râdem împreună și știu că n-o să ne mai vedem niciodată. Dar jur că în viața mea n-am băut o apă mai bună și mai rece!

Naj man love – Nu am bani!

Miro Devlo – Dumnezeul meu!

DFM 11 august 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!