Jim Jones a spus-o.
Și 909 oameni s-au sinucis, toți odată, pentru că l-au crezut.
Vreo 300 dintre ei erau copii.
Povestea începe în SUA, anii ’60.
America adâncită în rasism, inegalitate și promisiuni politice spulberate.
În mijlocul acestor fisuri sociale, apare un predicator alb, un bărbat frumos, carismatic, cu un ton blând și ochi de gheață.
Jim Jones.
Vorbea ca un profet. Simțea ca un martir. Spunea lucruri pe care nimeni altcineva nu le spunea în acel timp:
„Toți suntem egali. Dumnezeu e iubire. Iar iubirea… suntem noi, poporul ales”
Mutat în California în anii ’70, Jones devine o figură publică. Are zeci de mii de adepți, influență politică, apariții la TV. Se prezintă ca un vizionar, un trimis al Divinității, un om care a înțeles „adevărul” dincolo de manipularea sistemului.
Pentru cei marginalizați, afro-americani, muncitori, excluși, chiar și culți ai vremii, părea un miracol. O voce care nu doar că îi auzea, dar le ducea suferința în piept. Și astfel, în jurul acestei iubiri „absolute”, s-a născut Templul Poporului.
O biserică? Mai mult decât atât.
Se intitulau o comunitate „pură”. O lume nouă. Fără corupție, fără rasism. Unde elogierea trecutul glorios al poporului și agricultura „curată”, fără industrializare, erau stâlpii societății.
Afară, totul era rău: presa, statul, CIA, „serviciile”.
Aici, înăuntru, în Templul Poporului, era salvarea.
Dar nu singuri.
Doar cu EL.
Jones repeta obsesiv:
„Ei vă mint. Eu vă spun adevărul. Cine mă urmează trăiește. Cine mă trădează… se pierde.”
Oamenii o scriau în jurnale. O învățau ca pe un verset sacru.
Încet, nu mai gândeau. Doar credeau..orice li se spunea.
„Eu sunt adevărul. Restul sunt minciuni. Suntem noi, împotriva lor” devenise legea de bază.
El nu mai era un simplu predicator.
Era o icoană.
Un fel de sfânt.
„Dad”, îi spuneau. Îi pupau mâna. Îi dădeau flori. Îi cereau iertare când gândeau altfel. Critica la adresa lui era blasfemie.
Și pentru că orice adevăr absolut are nevoie de un inamic absolut, Jones le-a dat un dușman puternic:
Guvernul. CIA. Presa. Oricine îi critica devenea parte din conspirația sistemului.
Jones cerea bani adepților, cerea taxe pe adeziuni. Aceștia le ofereau cu drag.
În anii ’70, Templul Poporului a fost acuzat de presă de fraudă financiară, abuz pshihic asupra membrilor și violență asupra copiilor.
Când anchetele despre abuzurile sale încep să iasă la iveală, Jones nu neagă direct. Dar acuză presa că e manipulată, cumpărată, întărind credința adepților săi că luptă împotriva unui sistem putred.
Apoi se retrage.
Mută sute de oameni în jungla Guyanei și înființează satul Jonestown, o „utopie socialistă”, ruptă complet de lume, un „Agricultural Project”. Cum scria la intrare.
Cu banii susținătorilor, bineînțeles.
Ceea ce la început părea a fi un loc idilic, în inima naturii neprihănite, cu iubire, apă, hrană și energie la comun, cu puterea în mâna poporului curat, în scurt timp s-a transformat în iad.
Oamenii munceau până la epuizare. Mâncarea era raționalizată.
Agricultura făcută „cu calul” pentru ațâția oameni, evident că nu era eficientă.
Erau supravegheați non-stop.
Nu aveau voie să plece. Li se luaseră pașapoartele.
Nu aveau voie să citească.
Singurul adevăr era al lui.
Singura iubire a lui.
Făcea teste de loialitate abuzive permanent.
Dar chiar și așa, influența mentală a lui Jones asupra lor îi menținea ascultători și obedienți.
„Viața din afară e iad. Aici e salvarea.”
Jones predica 6-8 ore pe zi, uneori drogat, delirând:
„Lumea ne vrea morți. Dar putem alege eliberarea supremă. Sinuciderea e un act revoluționar, de purificare, pentru poporul nostru curat”
Și într-o zi… chiar o pune în scenă.
Un an mai târziu, adevărul a început să scape și în afara Jonestown.
Un grup de foști adepți au alertat autoritățile americane.
L-au convins pe congresmanul Leo Ryan, un democrat din California, să meargă personal în jungla Guyanei și să investigheze comuna.
Pe 17 noiembrie 1978, Ryan ajunge în Jonestown. Cu el: jurnaliști, observatori, martori.
La început, totul pare liniștit. Jones zâmbește. Comuna e aranjată. Oamenii dansează.
O piesă de teatru perfectă, orchestrată cu mare atenție.
Dar a doua zi, masca se crapă.
Mai mulți membri ai Templului îl abordează pe congresman, cu bilețele pe sub mână, cu disperare în priviri:
„Vrem să plecăm. Ajutați-ne.”
Pentru Jim Jones, care a aflat de bilețele, acesta e semnalul roșu.
Frica de pierdere. Frica de adevăr. Frica de dezertare.
Și atunci explodează.
Unul dintre locotenenții săi îl atacă pe Ryan cu un cuțit.
Congresmanul scapă. Încă.
Dar Jones a dat deja ordinul:
„Ucideți-i.”
Câteva ore mai târziu, pe pista de decolare, în timp ce Ryan și echipa lui se pregăteau să părăsească Jonestown, împreună cu câțiva adepți care au decis să plece, militanți înarmați deschid focul.
Leo Ryan e împușcat mortal lângă avion. Împreună cu alți patru oameni.
Jurnaliști. Oameni care documentau. Oameni care încercau să spună adevărul.
Mai mulți sunt răniți grav.
Și atunci, ca și cum ar fi știut că sfârșitul vine, Jim Jones decide să-l grăbească.
În câteva ore, orchestrează cel mai mare suicid colectiv din istoria Americii, prin otrăvire.
De răzbunare, de ciudă că a fost încolțit.
Tocmai pentru că se credea un soi de Dumnezeu, iar susținătorii i-au confirmat asta prin adulația lor, considera că avea drept de viață și moarte asupra adepților săi.
909 oameni mor. Unii înghit cianura de voie bună. Alții sunt injectați cu forța.
Mulți sunt copii. Jim Jones e găsit împușcat în cap.
Când s-au întors autoritățile, morții se vedeau din avion, întinși pe pământ, ca o pătură de confetti. Erau hainele lor colorate.
Poate dacă exista un CCR și pe atunci sau o parte de popor mai lucidă, ar fi prevăzut pericolul și l-ar fi oprit la timp.
Despre acel coșmar ne vorbesc azi, bătrâni, cu voce stinsă, supraviețuitorii atacului armat.
Și fiul lui Jim Jones.
Singurii care au rămas să spună ce înseamnă cu adevărat iadul, când se ascunde în spatele „noi vs ei” și când Dumnezeu e folosit ca armă de manipulare.
Dar ce a dus la aceaste tragedii?
Idolatria.
Pentru că idolatria nu e doar despre zei.
E despre oricine devine, în mintea ta, singura sursă de adevăr.
Când cineva devine „singurul care simte”, „singurul care știe”, „singurul care te vede”, nu e departe momentul în care îți cere tot: gândirea, loialitatea, viața.
Și tu i le dai. Cu încredere. Cu dragoste. Cu aplauze.
Dar idolatria devine fatală în momentul în care acel idol capătă putere reală.
România, 2025. Călin Georgescu… și copia sa spălăcită, George Simion.
Mulți încă îl privesc pe Georgescu ca pe un „ales”. Un trimis divin, iar Simion extensia mai vocală.
E limpede deja de mult: nu mai vorbim despre o mișcare civică, ci despre o sectă. Icoane, lacrimi, supunere, fascinație pentru om.
Mesaje aproape identice cu ale lui Jim Jones.
Toți sunt cumpărați, manipulați de sistem: guvern, presă, mai nou și vedetele, ONG-urile, justiția, poliția, Europa, lumea întreagă. Oricine îi critică.
Realitatea TV și Nașul TV – singurele surse de „adevăr” dictate de idoli și acceptate de adepți, fără ezitare. Fără îndoială. Bula închisă.
Toți, absolut toți sunt corupți, dar există UN SINGUR adevăr: al lui Georgescu & Simion & adepții.
Doar ideea asta dă fiori oricărui om cu mintea la locul ei.
Ce s-a întâmplat în Jonestown se poate întâmpla oriunde…
Atunci când oamenii nu mai gândesc, ci venerează.
Când se închină unui om în carne și oase, fermecați de ceea ce spune.
Să-i mulțumim, totuși, domnului Simion.
Fără zelul său ridicol și lipsa de rafinament, poate că proiectul Georgescu ar fi rămas suficient de subtil, încât cei lucizi să nu îl vadă la timp.
Dacă mesajul lui Călin ar fi rămas învăluit în calm și simbolism, poate că n-ar fi reacționat împotriva pericolului, atâția oameni.
Dar Simion l-a strigat atât de prost, încât l-au auzit și cei raționali. Și au înțeles ce urmează.
Și paradoxal, tocmai stridența lui Simion a salvat, poate, deocamdată, România: a făcut vizibil ceea ce trebuia oprit.