Pe 11 iunie 1948, comuniștii au semnat o lege. O lege rece, goală, mecanică. Cuvinte tehnice, paragrafe uniforme. Naționalizare, zicea titlul. Dar ce a fost, de fapt, această lege? O condamnare în masă. O lovitură care a schimbat destinul a milioane de oameni – țărani, meșteșugari, industriași, funcționari, comercianți, profesori. Oameni care clădiseră o viață, o afacere, o casă – pierdute într-o singură zi, cu un singur vot. Fără apărare. Fără drept de apel.
Când statul a devenit hoț
În acea vară din 1948, regimul comunist român, obedient și fidel Moscovei, a aruncat peste țară o lege care a anulat proprietatea privată. Sub masca „binelui comun”, au confiscat tot: fabrici, uzine, ateliere, mori, tipografii, mine, șantiere navale, rafinării, bănci, asigurări, transporturi. De la coloșii industriali la cea mai mică prăvălie de margine, totul devenea „bun al poporului”, dar în realitate era pus în mâna partidului. 8.894 de întreprinderi au fost luate cu forța.
În spatele acestor cifre au fost tragedii.
Țăranii – zdrobiți între pământ și pușcă
În acei ani, satul românesc a fost călcat în picioare. Țăranii harnici, cei care își munciseră pământul cu mâinile lor, au fost numiți chiaburi. Adică dușmani. Oameni care aveau două vaci în loc de una, sau o moară de apă moștenită de la tată, au devenit „exploatatori” peste noapte. Li s-a luat tot – pământul, grânele, animalele, casele. Au fost umiliți, arestați, bătuți, deportați. Copiii lor nu mai aveau voie la liceu sau universitate. Erau „elemente nesănătoase, reacționare”.
Cei care se opuneau erau băgați în dubă. Alții, cu arma în mână, s-au refugiat în munți. Luptători din rezistența anticomunistă – pe care istoria oficială i-a numit bandiți. În realitate, au fost eroi. Și martiri.
Putorile care trăiau din pomana celor de mai sus, infractorii, trădătorii și nulitățile au devenit, peste noapte, șefi, primari, președinți.
Fabrici „ale poporului”, dar fără popor
„Fabricile sunt ale noastre, să le păzim ca ochii din cap!” scria Scânteia în 13 iunie. O minciună scrisă cu cerneală groasă peste o rană încă deschisă. Nimic nu mai era al poporului. Ci al statului. Iar statul era al Partidului. Iar Partidul era dictatură.
Paznicii au fost înarmați, muncitorii suspectați, denunțurile încurajate. Oameni dați afară din posturi pentru că avuseseră cândva o croitorie. Medici închiși pentru că tatăl lor fusese notar. Profesori epurați pentru că citeau cărți interzise. S-au ridicat ziduri de tăcere în jurul memoriei. S-a falsificat trecutul.
Casele, paturile, oglinzile
Naționalizarea n-a însemnat doar fabrici. În anii ce au urmat, până în 1950, s-au confiscat farmacii, cinematografe, dispensare, biblioteci, case. Oameni scoși din propriile locuințe cu două ore termen să plece. Mobilă aruncată pe trotuare. Oglinzi sparte. Fotografii de familie strivite sub bocanci. Oameni care au ajuns să doarmă în pivnițe sau pe la rude, iar apartamentele lor au fost împărțite activiștilor de partid.
Unii au fost trimiși în Bărăgan, cu un geamantan și o căruță. Alții au fost închiși în Gherla, Aiud sau Pitești, unde au fost bătuți, reeducați, înfometați. Mulți nu s-au mai întors.
Planificare în loc de viață
În locul unei economii vii, în care oamenii creau și munceau liber, a fost instalată o economie planificată, controlată de Comitetul de Stat al Planificării. O birocrație gri care dicta cine produce ce, cât și pentru cine. Lipsa, frica și umilința au devenit noua ordine. Statul era pretutindeni, dar dreptatea nicăieri.
O istorie ascunsă sub lozinci
Până în 1989, nimeni nu avea voie să vorbească despre asta. În cărțile de istorie, naționalizarea era o „măsură justă”, o „cucerire a clasei muncitoare”. În realitate, a fost un jaf în plină zi. O amputare a demnității naționale. O revoluție făcută cu forța, împotriva oamenilor.
Azi, încă plătim prețul
România a pierdut atunci o întreagă clasă de mijloc, oameni cu inițiativă, proprietari, profesioniști. O cultură a responsabilității, a muncii cinstite, a economiei organice a fost distrusă. Iar până azi, umbra acelui 11 iunie 1948 mai plutește asupra noastră.
Nu putem vindeca o rană pe care refuzăm să o privim. Trebuie să vorbim despre acest furt. Despre acele crime. Despre țăranii noștri uitați. Despre istoria noastră adevărată.
DFM 11 iunie 2025
Mărturii:
Dana, cei care au trecut prin asa ceva au fost si bunicii mei din partea tatalui. Li s-au luat pamanturile, care si alea erau mostenite de generatii. Cand a fost colectivizarea, bunica mea a primit numai 6 Lei pensie/luna. Normal ca tatal meu o intretinea, avand un salariu decent ca cercetator in Delta Dunarii. Cu toate astea, mama facea mare economie, ca sa ne poata oferi, mie si fratelui meu, o buna crestere, cu educatie din toate punctele de vedere, inclusiv muzicala si mai tarziu arta plastica. Bunica mea din partea tatalui traia la o distanta de 50 Km de orasul Bacau. Bunicii dupa mama care locuiau in Bacău, au fost OK. Aveau o curte imensa cu sapte case, in care locuiau copiii care erau casatoriti. Ei au suferit enorm de pe urma rusilor care faceau jaf pe unde treceau. Au fost batuti si jefuiti de catre ticalosii de soldati, ofiteri rusi. Fetele, surorile mamei mele, au scapat neviolate. Bunicul facuse ascunzatori sub case, de nu le putea gasi nimeni. Colectivizarea nu a fost in toata tara. Moldova a fost cea mai afectata. Fabricile, etc, nu erau in posesia romanilor.