Cel mai cumplit nu e doar că Teodora a fost ucisă de un bărbat care a hărțuit-o, a terorizat-o, i-a distrus viața și, în cele din urmă, i-a curmat-o. Cel mai cumplit este că, după ce a fost omorâtă, zeci, sute, poate mii de oameni — români, vecini, colegi de metrou, de autobuz, de scară de bloc — s-au grăbit să o judece.

Să o înjure. Să o murdărească. Să o calce în picioare în moarte, mai crunt decât în viață.

„Era o curvă.”
„Dacă tot se întorcea la el, înseamnă că-i plăcea.”
„Și-a căutat-o!”
„L-a înșelat, normal că a omorât-o.” (Bolnavilor, fata era căsătorită cu altcineva! Își iubea soțul! Aveau împreună un copil de trei ani și urma să-l nască pe al doilea, dacă n-0 ucidea dementul ăla!)

Comentariile sunt de o cruzime greu de descris. Iar cele mai grele, cele mai veninoase, au venit — ironic, tragic, rușinos — de la femei. Femei care ar fi putut să fie în locul ei. Femei care, într-o altă viață, poate că s-au temut și ele.

Cum poți, ca om, ca femeie, să scuipi venin asupra unei mame ucise înainte să-și vadă fata la școală? Cum poți să judeci o tânără care, până la 25 de ani, a îndurat un coșmar continuu — și care, în ciuda tuturor semnalelor de alarmă trase, a fost lăsată pradă unui monstru? De unde atâta ură? De unde atâta întuneric în voi?

Sunteți, fără să vă dați seama, complici.
O ucideți din nou. Cu fiecare „comentariu”. Cu fiecare „și-a meritat-o”. Cu fiecare „nu era chiar o victimă”.
Nu sunteți diferiți de cel care i-a luat viața. Ați face același lucru, dacă ați avea ocazia. Dacă v-ar pune cineva un pistol în mână și v-ar promite că scăpați nepedepsiți, ați ucide.

Știu, pare șocant. Dar altfel cum se explică lipsa totală de empatie, de compasiune, de umanitate?

Am citit știrile. Am citit miile de reacții. Și mi s-a făcut rău. Pentru că trăim într-o țară unde, chiar și după zeci de campanii, podcasturi, filme, proteste, femeile încă mor bătute. Pentru că „siguranța acasă” e, pentru mii de femei, un coșmar cu pereți și uși închise. Statistici recente arată că în 2023, 85.000 de femei au fost ucise intenționat, în toată lumea. Iar 60% dintre ele — 51.000 — au fost omorâte de bărbații pe care i-au iubit sau de cei din familie.

Teodora nu e un caz izolat. Este una dintre miile. A spus că se teme. A cerut ajutor. A mers la poliție. A lăsat dovezi. A avut ordine de restricție. A spus că o să fie omorâtă. Vă aduceți aminte de crima de la Perla? Citiți AICI!

Colegii și prietenii ei știu cât era de terorizată Teodora.

Ce ne mai trebuie, ca să înțelegem, odată pentru totdeauna, că abuzul nu e iubire, că gelozia nu e pasiune, că dragostea nu te lasă cu ochii vineți și oase rupte?

Câte femei mai trebuie să moară? Câte mame, câte surori, câte fiice?

Vă rog, tăceți! Nu-i mai murdăriți numele cu judecăți cinice și necruțătoare. Dacă n-ați fost în locul ei, nu știți ce-a trăit! Dacă n-ați simțit teama aia — că într-o zi nu mai apuci să-ți vezi copiii, să respiri aerul de mâine — nu aveți niciun drept să deschideți gura!

Ce putem face? Să schimbăm sistemul, da. Să ne revoltam. Să cerem legi clare. Dar înainte de toate: să începem prin a nu mai fi noi cei care ridică prima piatră. Fiindcă nu, nu Teodora a greșit. Noi am greșit. Noi, societatea. Instituțiile. Cei care am tăcut sau am râs sau am judecat.

Noi toți.

DFM 3 iunie 2025