Trăim vremuri neliniștitoare, când seninătatea pare o amintire îndepărtată. Le scriu mesaje unor prietene dragi pe WhatsApp, și ne întrebăm ce vom face, unde să plecăm, unde să fugim? Una zice că în Portugalia, cealaltă în America, taman în Arizona.

Nu știu ce voi face. Încă!

Aici se aude tăcerea unei generații care nu mai are rădăcini într-o țară ce pare să se destrame. Am trăit comunismul, am simțit greutatea anilor ce-au urmat, acea teroare de după 77, cu foamea, frigul și frica ce te învăluiau zi de zi.

Străbunii noștri, tineri când rușii au intrat în țară, au trecut prin război, suferință, sete și moarte. Pavel, bunicul patern, a fost rănit pe front. Bunicul matern, Alexandru, s-a întors cu plămânii mâncați de TBC-ul căpătat în tranșee. A murit după 20 de ani, dar ce chin pe el!

Bunica mea, Ioana, se ascundea în pământ, de vie, în Bărăgan, de teama furtunii bolșevice ce se abătuse asupra acestei țări după 1944. Străbunicul Ghenu, tatăl ei, săpase gropi, pentru ca fetele lui să nu fie batjocorite de ruși. A vrut să le țină departe de furia și balele împuțite ale sugătorilor de votcă, amatori de sex cu femei, băieței și copile, ciorditori de ceasuri și paltoane. Și a reușit, fie-i memoria binecuvântată!

Cealaltă bunică, Bențoaia, era pe punctul de a fi aruncată-n pușcărie, ca trădătoare de țară, doar pentru că fusese în vremea războiului slujnică la un ofițer neamț. Norocul ei a fost un vecin sufletist, căruia ea i-a îngrijit copiii, iar el n-a uitat. (Unii uită!)

A intervenit și a salvat-o. Lucra la primărie și învârtea ceva pe la comuniști, nici ea nu știa bine ce. Dar a ajutat-o!

Eu am trăit în Epoca de Aur, (Cred că din cauza asta nu suport aurul!) am simțit greutatea regimului din anii ’70 și teroarea de după, când speranțele se prăbușeau sub povara dictaturii. Mă rugam în fiecare zi ca Ceaușescu și catastrofa de nevastă să dispară. Nu! Nu le doream moartea, ci speram să plece dracului din România, departe, departe, departe, să se întoarcă doar când voi îi voi chema eu. 😉

N-am dorit niciodată moartea cuiva, detest violența – fie ea verbală, fizică sau emoțională. Dar, uneori, moartea e ca o vacanță totală! Prea blândă pentru atrocitățile pe care le-au înfăptuit unii.

Apoi a venit libertatea cu care n-am știut ce să facem. (Se mănâncă? Se bea? O punem în piept? În paporniță?) Tranziția, speranțele, minciunile, planurile, extazul și agonia. Viața de după 89 a fost, o zic doar din punctul meu de vedere și de trăire, net superioară celei dinainte.

Acum, privind în jur, la ce se petrece, simt că România nu mai este a mea. Aș pleca de aici mâine, fără să mă uit înapoi. Și fără să-mi fie dor de nimic. Pentru că tot ce am de preț e în mine!

Vorba strămoșilor mei, romanii: Omnia mea mecum porto!

DFM 3 martie 2025