Autor Eugen Blaj
Eu, cel fugind de locuri
care prea mult urmau să mă atragă;
eu, ucigând auzul
la cântecul pe care marea
îl plăsmuia-n sirene diafane
pe care să le-ascult;
Eu, cel ce caut în mine ce n-am găsit afară,
cuprins de maladia acestui secol fad,
în muncă-nstrăinată și-n viciu când decad;
Eu, cel care nu caută în vorbă nici reazem, nici sistem,
cel care vrea tot timpul ce nu îi este dat,
eu, desfrânatul înger Ori demon preacurat,
durându-mi vag destinul sub un blestem concret;
Eu, risipit confuz în aiurări precise,
eu, ludicul și sfântul adolescent,
eu, îngâmfat, autodidact și indecent;
Eu, Minulescu, Bacovia și Blaga într-un gând,
eu, Dire Straits, Pink Floyd, Segovia, Beatles, Queen,
eu, ce-mi trăiesc murirea în smog,
în stres și-n spleen, eu, crai de Curtea Veche,
deci existențialist,
eu, locuit de geniu și vizitat de muze,
eu, măscăriciul trist,
eu, iluzionistul ce știe să schimbe într-un zbor
o șoaptă de pe buze;
Eu, Platon, Aristotel, Socrate eu, Kirkegaard
eu, Kant,
eu, ce batjocoresc cu îndârjire această moarte deghizată viața – amăgire…
Mă năruiesc în mine, implozie de neant, agonizez apoi în vid…
Privirea mea mirată va remarca tardiv
ce îmbulzeală a fost aici odată și ce bine.
E.B.
🙂