23 iunie 2015. Călătoresc prima dată la Paris, yay, quel bonheur!

Zborul, evident, cu niscaiva probleme, întârzieri… așa se întâmplă când ești sărăkie și pleci cu low cost-ul. Blue Air, adicătelea.

Un nene la vreo 55 – 60 de ani, roșu, gras ca un ardei și vag iritat, se opintește fără prea mare succes să-și pună centura de siguranță. Eu mă chicotesc în sinea mea ca țâncul ăla prost cu bale la gură și muci la nas. Iete-l și pe tataie ăsta, nu-l mai încape centura. Oare o fi plătit 2 bilete să se lăfăie pe ambele scaune, că doar pe al lui sigur nu are loc. Hă hă.

Apare un tip, steward (stewardes? există așa ceva? mă rog, peu importe), iar rotofeiul îi explică bilingv, calm și politicos ce problemă întâmpină. Stewardesul se consultă cu o fată, apoi revine și-i spune că s-a rezolvat, nu se poate. Așa-s din fabricație scaunele și centurile. Ghinion. Eu încă mă hlizesc ca tuta, évidemment.

Am o carte la mine, „Portretul lui Dorian Gray” în franceză. Citesc o pagină de câte 5 x degeaba. Nu că nu știu limba sau nu pricep cuvintele, dar nu mă pot concentra de groază că se va prăbuși avionul, quelle horreur! Alarmă falsă, nu s-a prăbușit, în ciuda unor mici turbulențe. Evident, la aterizare, toți dacii verzi încep să aplaude frenetic, de parcă eram pe stadion, nu la bordul unui avion. Mno. Câte bordee, atâtea obicee. Ia să mă dau eu franțuzoaică, să nu mă fuck de râs cu tăntălăii ăștia. Bonjour! Excusez-moi! Merci, monsieur, zic, țuguindu-mi anormal buzele.

Cobor, iau autobuzul din Beauvais care ajunge la Paris, dezactivez modul avion de pe telefon și dă-i și butonează. Trebuie s-o anunț pe doamna Elena Dimcea* că m-am urcat și ajung într-o oră la Porte Maillot, unde vine ea să mă aștepte. Șoc și groază, nu pot efectua niciun apel. În marea mea grabă, am plecat din .ro fără să-mi activez roamingul în prealabil. Bravos, fată, dăjteaptă ești. Acu’ n-ai decât să stai pe un carton la metrou, donnez-moi, svp, până când te-o suna ea. O fi salvat numărul?

În imediata mea vecinătate stă tocmai nenea rotofei cu centura buclucașă, pe seama căruia mă amuzasem copios o bună parte din călătoria cu avionul.

– Peux-je vous aider?

– Uhm… Ça va, merci.

Îmi intinde o hartă a orașului, gândindu-se, probabil, că m-am rătăcit. Voilà la Tour Eiffel, ici c’est La Défense, là c’est L’ Arc de Triomphe. Am în continuare mutra aia îngrozită de om pierdut. Îi explic nerozia cu roamingul, apoi omul se oferă s-o sune el pe doamna Dimcea când coborâm din autobuz. Cavalerismul francez, mno. Îmi vine să intru-n pământ de rușine pentru chicotelile alea stupide din avion, dar faptul e consumat.

Domnul (da, nu mai e „tataie”, kakaia problema?) începe să-mi povestească viața lui. E cetățean francez, dar cu ani în urmă a venit în România la studii fiindcă în Cluj l-ar fi costat mai puțin decât la Sorbona. După absolvire, a devenit inginer auto, a profesat o bucată de vreme la noi – așa se explică faptul că vorbește o română aproape impecabilă, doar cu un ușor accent, graseiat – apoi s-a reîntors în țara natală, unde îl aștepta logodnica lui. S-au căsătorit, au avut copii, iar acum e un tânăr pensionar, bunicul unui adolescent care termină ciclul gimnazial și intră la liceu. Îi spun și eu că-s profesoară de franceză și-mi laudă pronunția, deși mă încurc la genuri ca Veorica fără script sau prompter. Insist să-mi corecteze greșelile, dar degeaba…

Coborâm la Paris, în Porte Maillot. Ne recuperăm bagajele, apoi îi dictez numărul doamnei Dimcea și vorbește cu ea pe un ton jovial, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea si pământul (what the actual fuck?). Îi mulțumesc, îmi spune că e periculos pentru o femeie tânără să umble singură într-un oraș necunoscut, și că mai bine stă cu mine până sosește doamna D. Mă informează despre imigranți, cei care stau lângă Turnul Eiffel și fraieresc turiștii la alba – neagra (un joc prin care alde gură cască se uită concentrați la niște capace, iar cineva le distrage atenția, de exemplu, călcându-i brusc pe picior, în timp ce altcineva le subtilizează portofelul). Ascult uluită, nevenindu-mi să cred că asemenea fapte se pot întâmpla în Vestul civilizat. Omul zâmbește enigmatic…

Între timp ajunge doamna Elena Dimcea, purtând pe cap o pălărie cu boruri largi.

– va urma –

*Elena Dimcea – nume fictiv, comme d’habitude.

Autor Alexandra Amariei