„Povești cu zâne”. A fost prima carte pe care am citit-o. Aveam opt ani și eram în clasa a doua.
„Du-te la bibliotecă și înscrie-te! Ești fată mare de-acum!”, mi-a spus tata.
Și m-am dus. Am ales-o cu mâna mea. Sau ea m-a ales pe mine? Nu știu. Atunci eram convinsă că ea m-a găsit, că e vie, că mă cunoaște și că vorbește cu mine.
M-am apucat s-o citesc și, Doamne Dumnezeule, cum m-au prins poveștile ei! Le-am trăit efectiv, așa cum numai copiii pot trăi, crede și respira în lumi care nu există decât pentru ei… Nu-mi mai trebuia mâncare, apă, nimic! Eram eu contesa de Segur, Bălăioara, Șoricelul cenușiu și Ursuleț. Am plâns, am râs și am călcat poteci moi, în păduri de brazi și munți de cleștar. Am simțit durerile personajelor, fericirea și revolta lor.
Am citit cartea o dată și am dus-o înapoi la bibliotecă. Am luat alta, dar n-am citit-o. N-am putut!
Peste o săptămână, iar am apărut. Și ce credeți c-am solicitat?
Da! Povești cu zâne. Previzibil.
Am citit cartea asta de cel puțin opt ori în anul acela, de se speriase bilbiotecara, iar tata s-a înfuriat: „Ești nebună? Mai sunt și ale cărți pe lumea asta!”
Eu, nimic! Povești cu zâne!
Am tot cerut-o așa, până când s-a rupt. Bibliotecara mi-a dat „Neamul Șoimăreștilor”, în schimb, spre marea mea dezamăgire. „Trebuie să evoluezi! Lasă zânele!”
Am citi puțin din carte și… cam atât. Am dus-o îndărăt. Îmi era dor de Ursuleț!
De atunci au trecut… 45 de ani. Și ieri, mă întreabă Răzvan ce mi-aș dori să am din copilărie? Parcă mi-a răscolit sufletul cu mâna goală. N-am stat prea mult pe gânduri și i-am zis: Povești cu zâne!
Am făcut o comandă pe net, și a doua zi mi-a venit cartea.
Azi am iarăși opt ani. Și plouă atât de frumos… Fericirea stă în detalii.
DFM 27 iulie 2023
🙂