…și nu e banc!

Începutul ultimului deceniu al ultimului veac din fostul mileniu (ha!) m-a prins chiar la o aruncătură de băț de Polul Nord. De fapt, am ajuns cu elicopterul de care aveam grijă ca tehnician de aviație, la mai mult de 800 de kilometri de axul de rotație a pământului și ne-am fi apropiat, pilotul cu care eram de gardă în serviciul stațiilor de observații geologice, de pe lângă Institutului Canadian de Cercetare a Arcticului „Polar Shelf” și cu mine.

Oceanul Înghețat de Nord este cât se poate de lichid în lunile iulie și august, ceea ce nu oferă unui elicopter cu rază de acțiune relativ limitată, numai patru sau cinci sute de kilometri între stopuri de făcut plinul cu combustibil, îndeajuns timp în aer, ca să faci cursa dus-întors de pe malul extremei nordice a insulei Ellesemere (Canada) până la pol în sine. Oricum, toate zborurile de lungă durată cu pilotul care mi-a fost alocat mie în tura de trei luni petrecută în vara lui 1994 erau o corvoadă, eu lăsându-mă de fumat cu mulți ani înainte, iar el fiind un fumător din ăia care aprind țigară după țigară.

Cabina, claustrofobic de mică a unui Bell 206 Jet Ranger, se poate aerisi în mod normal prin deschiderea gemulețelor glisante cu care sunt înzestrate ferestrele pilotului și-a copilotului, adică cea de pe partea lui și a mea în scenariul de mai sus. Dar la 240 km/h, când temperatura de-afară e de minus două-trei grade, efectul frig-vânt face ca să plonjeze temperatura în cabină la minus douăzeci sau treizeci de grade. Așa că și lui, căruia nu-i păsa oricum de fumul țigării și chiar și mie, care ajungeam la destinație cu senzația că sunt o halcă de șuncă afumată, preferam să ținem gemulețele respective etanș închise.

Era dificil pentru mine, pentru că, în afară de greața produsă de acest fum, îmi era și greu să navighez sau să preiau controlul aparatului (funcția tehnicianului de zbor în condiții de vizibilitate este dublată sau triplată, în cazul escapadelor mai lungi, aceasta incluzând cea de mecanic de zbor, navigator și pilot al aparatul. Cea din urmă slujbă e dictată de dificultatea ca pilotul principal să controleze aparatul de zbor cu mâna constant pe manșă, lucru obositor în lipsa unui autopilot, un lux total inexistent în avioane și elicoptere construite strict pentru zbor cu vizibilitate).

În fine, ajungem unde aveam treabă. În tabăra unde ne aflam ca să-i ajutăm pe cerceători, un lucru care-mi lipsea în serile molcome cu miros de gaz lampant, seu de balenă și pipi de la găleata-toaletă, era un televizor. Sau măcar un aparat radio, să mai aud ce se petrece pe lume. Cei ce erau prin acel an de grație, 1994, își mai amintesc, poate, că despotul Coreei de Nord amenințase America cu un război atomic. Cum undele radio de înaltă frecvență nu prea pătrund eterul de la latitudinile polare era imposibil dacă Kim Jon Ung o să se țină sau nu de cuvânt și cum și pilotul și doctorii precum și eu aveam familie la latitudini mai normale, am decis că unicul semn al unui asemenea război ar putea fi o lumină rozacee reflectată la orizont, privind către sud (adică împrejur, pentru că acolo unde eram noi cam toate drumurile duc la sud, să zicem așa).

Pe inuiți nu prea îi interesa soarta Americii vecine. De fapt, pentru ei însăși ideea de America era străină. La urma urmei băștinașii tundrei canadiene nu se gândesc că ei se află pe un continent anume. În cultura lor ei se află pur și simplu pe pământ, adică ori care altă suprafață solidă, nu ca cea a oceanului. De asemenea, ei nu păreau să fie prea speriați de spectrul unui război atomic. Înțelegeau ei bine ce e un război; doar istoric au fost atâtea lupte între eschimoși și amerindieni. Dar atomic era un cuvânt pe care ei îl auziseră la televizor, însă nu-i dăduseră prea multă importanță. În lipsă de orice formă modernă de mass-media, noi șase eram resemnați să stăm după cină în jurul mesei și să depănăm povești din imaginația fiecăruia dintre noi. Nu era nici prea distractiv, dar nici total plicticos să ne petrecem timpul așa.

Deși am petrecut numai o săptămână în tovărășia celor doi eschimoși, am dorit, totuși, să știu mai multe despre ei, despre familiile lor și despre stilul lor de viață, până în acel moment total necunoscut mie. Am început, în a doua sau a treia seară împreună, prin a-l întreba pe starețul dintre ei doi, cel care era vădit mai mare ca vârstă, cum se numește, așteptându-mă la un nume pe care nu-l voi putea pronunța.

„Israel” îmi răspunde acesta. Eu tac. Mi-e clar că e o glumă. Dar cum, oare eschimoșii au așa un simț al umorului încât să încerce să ducă de nas un evreu rătăcit?

După câteva secunde bune, încep eu să zâmbesc. „Israeeel!!!” exclam. „Israel și mai cum?” întreb, la care el îmi răspunde.

Nu mai țin minte exact numele de familie, dar cred că el a zis ceva ca „Eisenberg”. „Aisberg poate!” zic eu, făcând aluzie la etnia domnului Israel (cică). Adică un nume potrivit pentru fiul deșertului de gheață, dar de ce unul cu iz germanic sau…iudeu? Mă uit la pilot, care știa că-s evreu, și îmi închipuiam că, pus pe șotii cum îl știam eu, o fi vrut să facă mișto de mine.

Adică cum? Puteam eu să fiu mai puțin consternat ca să dau de un frate de trib… eschimos? Știam evrei chinezi, știu mulți evrei indieni (din India mă refer, nu amerindieni), știu mulți evrei africani și sunt sigur că au existat căsnicii din care au ieșit și evrei de absolut toate alte rasele. Dar nu eschimoși! În arctic laptele poate fi numai de urs polar și probabil acesta neaccesibil inuitului căruia îi e bine cu viața, iar cel mai apropiat lucru de miere este conținutul găleții de rahat. De fapt ei, inuiții, se referă la această găleată ca “honey bucket”. Dar astea-s cu greu ceea ce vechiul testament prezice că-s semne că tribul lui Moise a ajuns aici în Țara laptelui și-a mierii.

“OK”, zic eu către pilot, „bună gluma!”. Se uită pilotul la mine cu o figură vădit curioasă și mă-ntreabă la ce glumă mă refer.

„Ha ha ha!” fac eu, „Am înțeles că l-ai pus pe domnul eschimos să-și facă haz de mine”.

„Nu știu la ce te referi” răspunde pilotul, un pic sâcâit de atitudinea mea.

Mă-ntorc către cei doi profesori cu care nu împărtășisem informații asupra etniei mele. „Voi l-ați pus atunci la cale?”.

Se uită și ei la mine ca la felul șapte și răspund aproape în unison, că nu înțeleg la ce mă refer.

“OK, OK!” continui, „Cineva e clar că s-a gândit să facă haz pe socoteala mea, dar deja nu mai găsesc nimic comic în chestia asta.”

Atunci, Israel mă întreabă cu un ton inocent ce a provocat atitudinea mea devenită deodată recalcitrantă.

Îi zic „Păi numele tău! Cum se poate să te cheme pe tine, Israel Eisenberg? Ești un eschimos ce vânează foci și balene, care a-nvățat de copil cum să se protejeze de furtunile de gheață prin a construi un igloo, și care nici nu știe unde e Egiptul, Marea Roșie, sau Tel-Aviv.”.

Atunci, el se uită acuma, enervat de comentariul meu, țintă în ochii mei, și spune cu tărie controlată în voce: „Ascultă Mirch!” (cum îmi pronunță mulți anglofoni numele). „Eu sunt Israel Eisenberg și acesta (arătând către eschimosul mai tânăr) e fiul meu, Isac!”

Și zicând asta, scoate din buzunarul pantalonilor lui căptușiți cu blană și rahat din “găleata de miere” o carte de identitate (în Canada și Statele Unite e carnetul de șofer cel care servește și ca buletin, dar inuiții nu au nevoie de așa ceva, ei conducând pe drumuri desfundate sau înzăpezite, dar fără ieșire către șosele publice, toate într-o rază mică împrejurul localității lor).

„Arată-i și tu!, îi spune lui fi-su, cartea ta de identitate!”

La care acesta scoate un document asemănător cu cel al celui lui ta-su și mi le înmânează pe ambele, ca să le studiez. Într-adevăr, pe unul scria “Israel Eisenberg” iar pe celălalt “Isaac Eisenberg”. Mă uit de câteva ori, acum cu o moacă pierdută-n uimire, mușchii obrazului imposibil de încordat și adusă falca înapoi în poziția “gura-nchisă că intră…țânțarii”, preocupat să observ dacă cele două documente, acum în mâinile mele, pot fi cumva false. Dar n-am găsit nimic suspect în ele.

“My God!” exclam după câteva minute ce mi-au trebuit ca să restaurez capacitatea intelectuală de-a rosti o vorbă, două.

“Cum v-ați ales cu asemenea nume?”.

„A, zice bătrânul. Vezi dumneata, acum cred vreo două sute de ani s-a rătăcit, aproape de malul sătucului nostru polar, un navigator în serviciul armatei regelui Danemarcei”. Se pare că vasul acestuia era în căutarea Pasajului Interior, acea rută știută sau bănuită de către geografi ca ducând direct din Nord-Estul Europei până în Estul Chinei și Japonia. Prost calculat timpul necesar pentru a prinde scurta perioadă lipsită de gheață și aisberguri, nefericitul navigator, pe numele de familie Eisenberg, și echipajul său, au fost rapid închiși de oceanul ce îngheață rapid, vasul lor încleștat în apa devenită solidă ca betonul și lipsiți de îndeajuns de suficiente provizii pentru a petrece iarna întreagă.

Norocul lor a fost, totuși, că un trib de eschimoși, probabil ei înșiși plecați la tradiționalul vânat și pescuit de sezon, au dat de ei, le-au furnizat îndeajunse alimente, pentru a răzbi și atâta adăpost, atunci când frigul a devenit insuportabil, încât cei mai tari din ei au supraviețuit până la dezgheț.

Marinarul Eisenberg însuși a decis, atunci când s-a putut naviga pe Oceanul înghețat de Nord din nou, ca să trimită rămășițele echipajului său înapoi cu vasul în Danemarca. El, mulțumindu-i lui Dumnezeu că acești eschimoși i-au salvat pe mulți dintre tovarășii lui, precum și pe el, a rămas acolo luând de nevastă o femeie inuită și având azi sute de urmași, toți cu numele de familie a strămoșului Eisenberg.

Localitatea a revenit de curând la numele autohton Kugluktuk, de la porecla pusă de coloniștii englezi, respectiv Coppermine. Prietenii mei Israel și Isaac habar n-aveau dacă acest Eisenberg era evreu, mai toți localnicii din Kugluktuk fiind azi botezați creștin-evangheliști, dar au auzit la biserica din sat pe preot vorbind adesea de rădăcinile unei bune părți din populație provenite din acel trib biblic, care a parcurs mulți ani în deșert, adică tot un fel de împrejurimi ca ale lor, unde nimic nu crește, dar unde “zăpada” e fierbinte sub picioare.

Seara cu pricina a trecut în multe povestiri, încet încet alunecând către liniștea somnului, eu fiind probabil ultimul ce-a început să sforăie, preocupat de ciudata descoperire.

În limba idiș Israel este Ștrul, iar Isaac este Ițic. Incredibil cum poate să pară! Într-adevăr, cunoscusem, mai de aproape, în acea zi pe doi eschimoși numiți Ițic și Ștrul.

Mircea Rotenberg, himself. 😉

Foto: Ițic și Ștrul la copcă. 🙂 (preluare internet)