Școala veche, clădirea adiacentă terenului de baschet, era de fapt o veche sinagogă a căror enoriași ori au pierit în timpul războiului, ori au emigrat în „Izdrail”- cum ziceau cei mai puțin citiți- , ori trecuți de a patra tinerețe și duși cătinel către o lume mai bună.

În total, se mai întrunea, în micul lăcaș rezervat pioșilor, o mână de bătrâni care nu cred că puteau alcătui împreună un „minyan” (numărul minim de bărbați evrei necesari pentru a face rugăciunile rituale, conform datinei mozaice). Restul clădirii fusese rechiziționat de regim sub pretextul împărțirii juste a spațiului imobiliar și transformat într-o anexă a școlii 122. Acolo am făcut noi primele repetiții ale corului și tot acolo, în sala mai luminoasă și spațioasă ce dădea spre strada Emigrantului – stradă a cărei nume mi-a dat idei anti-revoluționare încă de timpuriu – s-a deschis atelierul de lucru manual unde noi, băieții, ne petreceam o bună parte a sâmbetelor în spatele tejghelelor și a menghinelor, tăind și pilind niște șarniere ce erau vândute apoi șantierelor de construcții.

Nu puteam să ne plângem pentru că, cel puțin, noi vedeam lumina zilei, ceea ce bietele fete n-aveau ocazia, ele fiind zvârlite într-o încăpere din beciul acestei vechi clădiri unde, la lumina chioară a câtorva becuri de 25 de wați, erau învățate să țeasă și să coasă pentru a deveni viitoare neveste sârguincioase în slujba oamenilor muncii de gen masculin.
Clasele de lucru manual coincideau cu slujba de Șabat a enoriașilor sinagogii. De fapt rugăciunile de șabat se fac numai vineri seara; știu asta pentru că după moartea lui opapa, bunicul meu, ani de zile mă duceam cu tata la Templul Voința, în fiecare vineri seara ca să ne rugăm. Mă rog, taică-meu făcea rugăciuni; eu de fapt căscam de plictiseală și visam la supa cu găluști și sarmalele ce mă așteptau acasă ca să pună capăt ghiorțăelilor mațelor mele mereu flămânde.

Dar bătrânii de la sinagoga Antim găsiseră probabil o formulă magică prin care deciseseră că le este permis să se roage sâmbăta, ziua de repaos total, când noi, în camera vecină, trăgeam la fierăstraie și pileam de mama focului în ton de 100 de decibeli. Se pare că bătrânii se obișnuiseră cu zgomotul sau îl acceptaseră de voie de nevoie pentru că aveam toți un fel de relație simbiotică. Ei ne cedaseră spațiul locativ necesar desfășurării activităților școlare și extrașcolare iar noi le furnizam un „goy” de șabat ca să le-aprindă și să le stingă lumina înainte și după rugăciune. La ultraotodocșii evrei aprinsul luminii de șabat e sinonim cu facerea focului, lucru care implică muncă, ceea ce e absolut interzis de șabat. Știu pentru că pe omama, bunica din partea tatălui, ea însăși femeie foarte religioasă, am reușit s-o scot din pepeni demonstrându-i că nu-i nici un fel de scofală să miști butonul de lumină, astfel decalând complet programarea automatului ei de șabat. Am vrut numai să-i explic că numărul de calorii arse în timpul acestei activități e mult inferior celor consumate pentru a mă scula din pat și-a merge la WC în mijlocul nopții și infinit mai mic decât cele arse în activitatea de-a curăța balta de urină de lângă toaletă făcută din cauză că n-am nimerit gaura pentru că mi-am făcut nevoile pe-ntuneric.
Când am devenit, cu mulți ani mai târziu, eu însumi religios – o fază a tinereții care mi-a trecut rapid – am învățat că utilizarea serviciilor așa numitului „goy” de șabat este interzisă precum e scris în Torah: „în această zi nu vei depune muncă, nici tu, nici membrii familiei tale, nici semenul tău sau chiar (documentul a fost scris când sclavia era încă practicată și la evrei) sclavul sau nici măcar animalul tău domestic…”.

Dar enoriașii din Antim au gasit cu siguranță o formulă magică și pentru rezolvarea acestei probleme, fără ca să încalce porunca. Ca atare pe la ora 10 dimineața bătea la ușe un domn care ruga pe instructorul nostru de lucru manual să-l lase pe unul din noi să aprindă lumina în lăcaș, iar pe la 11, același domn ruga să vină cineva să stingă lumina.
Acuma o paranteză: în opt ani de școală generală, cu toate că era cât se poate de clar majorității colegilor de ce origine etnică sunt – adică vorba ceea: Vasilescu, Dumitrache… Rotenberg!!! – aproape nimeni din clasă nu a făcut nici o remarcă rasistă sau în altfel prejudicioasă la adresa mea, cel puțin nu în față. Curios este că porecla „jidanu’ i-a fost atribuită lui Doru Ionescu care avea tot atât sânge evreiesc în el cât am eu sânge nepalez.

Am fost tratat ca oricare altcineva din clasă, dar când a apărut domnul enoriaș în ușa clasei, rugând să vină cineva să le aprindă lumina, fără să precizeze necesitatea etniei acestui cineva, toți s-au uitat la mine întrebător, la genul: „Mircea, tu ești de-ai lor; n-ar fi cazul să-ți faci datoria față de coreligionarii tăi?”. Eu n-a trebuit să primesc mai multe apropouri; nu aveam multe ocazii să ies din clasă – în afară de-a merge la dentista școlii, o satrapă care părea că savura pe deplin suferința noastră, a celor cărora primeam pe viu tratația ei favorită: ceai de rădăcină de clește. A aprinde lumina într-un „shul” era o plăcere comparativ și unde mai pui că eram tratat ca recompensă cu covrig și câteodată și un păhărel de vin roșu.

Am continuat să servesc ca „goy” de șabat luni de zile, până când, într-o zi, m-a luat gura pe dinainte și m-am alăturat, din obișnuință, unei fraze rostită în ivrit la sfârșitul unei rugăciuni. Stupoare generală! Moșii se uită unii la alții cu neîncredere, apoi se uită la mine și, după câteva penibile momente de tăcere sau ezitare, unul mă întreabă: „Tinere, cum te cheamă?“.

„Mircea”, răspund eu.

„Bun-bun, Mircea, dar care e numele tău de familie?”.

Aproape mi-am înghițit limba de ciudă. Știam că dacă le spun se duce de-acum înainte covrigelul și păhăruțul de vin dulce și, când voi mai avea ocazia să părăsesc clasa, asta va fi numai ca să fiu tratat cu burghiul dentar și albastrul de metil. Așa o „plăcere” pe capul dușmanilor! N-am avut încotro și le-am îngânat, cât de încet am putut: „Rotenberg”.

Pe fețele tuturor s-a citit instantaneu durerea cauzată de pumnalul pe care l-am înfipt în inimile lor. Totuși unul din ei a avut o idee salvatoare și m-a întrebat:

„Spune Mirciulică, părinții tăi sunt germani, nu-i așa?”. Aici ar fi fost ocazia mea să mă prind în joc și să-mi salvez covrigul, da’ eu nuuuu, că trebuie să fiu onest! Așa că le-am răspuns cu un zâmbet nevinovat bătrânilor: „Ich bin oich a kleiner id“ (și eu sunt un mic evreiaș – idiș).

Gata! Cu asta, am pupat ultima cupă de vin Carmel, de sâmbătă, la prânz. Nu știu cine din clasă a moștenit jobul meu din acea zi încolo, dar m-aș fi mulțumit și cu sâmburii de mac de pe covrigi.

N-a mai fost să fie…

Mircea Rotenberg

Sursa foto: Shutterstock