Cu puțin timp înainte să moară, prietena mea Gabi îmi promisese că-mi trimite texte despre și cu refugiații ucraineni din Gara de Nord. Din păcate, n-a mai apucat să încheie povestea, pentru că moartea a luat-o pe negândite… Au găsit-o ai ei, fără suflare, cu capul pe masă. Parcă dormea.
Textul de mai jos „a venit” la mine (Mulțumesc Găbița!) pentru că așa a vrut ea. Îl trimisese Adei, o prietenă de la voluntarii din Gara de Nord, înainte să moară. Ada m-a căutat pe facebook și mi l-a dat. Sunt ultimele cuvinte scrise de Gabriela Vlăsceanu, jurnalista-voluntar în Gara de Nord.
„Gara de Nord. Voluntarii își lasă supărările și grijile cotidiene la cortul albastru. Acolo prezintă un act de identitate și primesc o vesta de… voluntar. La unison, acei oameni minunați spun că, în momentul în care îmbracă vesta de voluntar, prind o putere fizica și sufletească fantastică. Și așa este!
Toți se întreabă de unde vine „rezistența” nemaintalnita” de ei până acum. Sa fie mana lui Dumnezeu, sa fie îngerii lor păzitori sau sufletul ce ii îndeamnă sa facă un bine enorm?
Ora 20:09. Un bebeluș într-un cărucior înconjurat de mormane de valize. Gangureste ceva. Oare ce vrea sa zică? Mama îl privește neîncetat cu ochi pierduți și obosiți. Doar ea înțelege ce vrea sa spună micuțul nevinovat. Deodata, bebelușul ridică mânuțele. Nu vrea sa fie luat în brațe. Continua sa gangureasca. Parca se roagă pentru o viață liniștită, cu pace, alături de părinții lui. Parca cere zâmbetele de altădată ale mamei.
Ora 20:21. Un bărbat își tine bebelușul în brațe. Il plimba câțiva pași, căci atât ii permite spațiul sălii. Dus-intors. Un bebeluș plimbat intr-o sala de gară… Oare asta merită acest suflețel născut într-o lume a terorii și cruzimii? De ce nu are dreptul sa se bucure de o rază de soare intr-un parc sau o grădină?
Ora 21:04. La o măsuță, așezate pe scaunele, două fetițe mănâncă cu foame și poftă. Mancare caldă. Lângă ele, mămica tine în brațe un cățeluș. Când este băgat în seamă da din coadă, iar ochii i se luminează. Mare bucurie pe capul lui, când primește apă și bobite. Fetitele se uită la prietenul lor necuvântător și râd.
Abia după ce se asigură că toți pe care ii are în grijă au terminat de mâncat, mămica ia câteva guri de mâncare. Abia înghite. Nu are niciun chef. Încearcă să fie tot timpul cu zâmbetul pe buze, pentru a le inspira fetițelor putere și încredere. Dar, copilele simt că mama are sufletul zdrobit. Par pierdute intr-o lume în care nici măcar lătratul cățelușului nu le mai aduce bucurie…
Voluntarii de la Gara de Nord nu au voie sa plângă. Caci dacă ei ar plânge, refugiatii si-ar piede speranța…
Autor Gabriela Vlăsceanu
Ada, îți mulțumesc pentru tot!
DFM, 5 iulie 2022, foto Gabriela Vlăsceanu, Gara de Nord.