Fieni, civilizația cimentului

Fieni, județul Dâmbovița. O așezare cunoscută în toată țara, dar și în străinatate, pentru producția de ciment.

La începutul secolului trecut, câțiva entuziaști dezvoltau, aici, ceea ce în limbaj modern am putea numi un prosper mediu de afaceri. La poalele Carpaților s-a scris atunci o romantică poveste închinată muncii și luptei cu muntele, iar oamenii acestui loc și-au redescoperit vocația seculară, de ziditori în piatră.

Tăvălugul comunist a distrus, în bună parte, tot ceea ce inimoșii localnici ridicaseră. Libertatea redobândită după ’89 le-a redat oamenilor speranța, farmecul vremurilor când Fieniul era un nume de referință pe harta României. A fost doar o amăgire… Vremurile bune nu s-au mai întors.

Primul ciment românesc

Producerea cimentului „Portland”, după un patent englez, în 1824, a stârnit o adevărata revoluție în istoria materialelor de construcție din toată lumea. În anul 1880, românii importau ciment din Anglia, fapt care i-a determinat pe unii ingineri întreprinzători să-l producă și la noi în țară. Astfel, inginerul Ion Cantacuzino construiește prima fabrică de ciment „Portland” la Brăila, în anii 1888-1890. Câțiva ani mai târziu, reușește să producă primul ciment românesc foarte rezistent, determinându-i pe consumatorii autohtoni să renunțe la importuri și să comande de la el.

În numai 26 de ani, în țară, au luat naștere 11 fabrici de ciment, printre care și cea de la Fieni. Cel care vine cu ideea construirii fabricii, în anul 1914, este inginerul Mihail Alexandru Lupescu, diplomat al școlii centrale din Paris. Lui i se alătură mai mulți oameni de bază din Fieni, printre care ing. Zane, Stroescu, Bragadiru, Săpunaru, Tiberiu Eremie, Grigoriu.

Prezența inginerului Mihail Alexandru Lupescu, pe aceste meleaguri nu este întâmplătoare, el este moștenitorul bucăților de moșie din Bădeni și Fieni, prin testamentul semnat la 5 iunie 1904, de unchiul său, Constantin Politimos. Sora acestuia, Maria, s-a căsătorit cu Alexandru Lupescu, și au avut un fiu, viitorul inginer miner, Mihail Al. Lupescu, omul care a avut fericita inspirație, mai târziu, să pună bazele fabricii de la Fieni, chiar pe terenurile de la unchi.

Mihail a primit o instrucție și o educație aleasă, în familie, și la școlile din București, pe care le absolvă cu rezultate deosebite. Apoi, se hotărâște să urmeze ingineria, un domeniu la care puțini tineri se avântau pe vremea aceea. Se perfecționează în străinătate, devenind diplomatul Școlii Centrale din Paris.

La întoarcerea în Fieni, o idee a început să-i tot dea târcoale: aceea de a pune bazele unei fabrici de ciment, chiar acolo. N-a stat mult pe gânduri și a acționat cu energie și competență, atrăgând în jurul lui o echipă de oameni întreprinzători, dornici de a face ceva durabil și nou.

Ing, Lupescu a întâmpinat mari greutăți cu moștenirea, pusă gaj pentru realizarea unui împrumut, dar, în cele din urmă, reușește să treacă peste ele, fondând un vis, la 23 martie 1914. Primul Război Mondial însă, îl va opri de tot. Inginerul se înrolează ca locotenent în rezervă, și moare la datorie, ca un erou, fără să se mai poată bucura de munca lui rămasă neterminată. (Moartea a fost înregistrată în actul de deces nr. 862, eliberat de Oficiul Stării Civile din Iași, 1917).

Dar visul lui Mihail nu a pierit. Munca lui a fost dusă mai departe de asociații de încredere, fabrica reușind să dea prima șarjă de ciment în anul 1923.

Fabrica de ciment a rămas o moștenire deosebită, cea mai de preț pentru oamenii acestei așezări, și ai celorlalte limitrofe. La Fieni a fost creată o industrie puternică, care a făcut din cătunul neînsemnat o comună deosebită, centru muncitoresc și apoi un oraș. Toată dezvoltarea economică, demografică, socială și culturală a orașului îi este datorată în mare măsură acestui om: ing. Mihail Al. Lupescu.

Au fost construite case, gospodării, școli, un dispensar. Opera culturală și socială din urbe a fost influențată și de faptul că toți acționarii fondatori ai fabricii de ciment, de aici, au fost ingineri, dar mai ales că în Consiliul de Administrație au existat, în perioada 1923-1948, trei mari personalități ale vieții politice și culturale românești, care aveau vederi democratice și progresiste: Vasile Goldiș, David Emmanuel, Radu Rosetti. În 1940, fabrica de la Fieni devine cel mai mare producător de ciment din România.

„Exploatatori” cu suflet

O altă personalitate culturală a localității Fieni a fost excepționalul medic Nicolae Ștefănescu (1899-1988). Om de aleasă cultură, cu un caracter deosebit, Ștefanescu era un intelectual rasat, cu o pregătire profesională remarcabilă. Numele fostei străzi a Vilelor, care poartă azi numele ”Dr. Nicolae Ștefănescu”, amintește generațiilor care nu l-au cunoscut că aici a trăit și
și-a făcut datoria cu entuziasm un doctor strălucit. Așa erau cam toți marii boieri ai vremii, ei trăind în bună înțelegere cu fienezii de rând. Patronii de atunci, mlădițe ale unor familii răsărite, se purtau exemplar cu anagajații, creându-le condiții de muncă bune, un trai decent și perspectiva unui viitor asigurat. Tinerii aveau posibilitatea să deprindă o meserie, să-și câștige onest, mai târziu, o pâine. Fetele localnicilor sau soțiile muncitorilor de la fabrica de ciment munceau pe la familiile celor care conduceau destinele economice ale așezării. Ele căpătau, astfel, o nouă experiență și educație. Ani  întregi, fienezii au trăit în armonie, respectându-i și iubindu-i pe cei veniți din afară, însuflețiți de dorința de a da o nouă față minunatelor plaiuri dâmbovițene.
Adevărata școala a cimentului din Fieni l-a avut în frunte pe ing. Ovidiu Țiței, cel care a pus bazele fabricării cimentului maritim (1929), alb (1930) și de sondă (1932). Inginerul era cunoscut în țară și peste hotare, pentru că a realizat o stație-laborator-pilot, unică în România, unde s-au materializat primele șarje din noile tipuri de ciment.

Vin comuniștii!

Odată cu nou-instalată putere comunistă, în locul directorului Aurel Rainu, unul dintre cei mai iubiți și respectați ingineri, puterea comunistă a numit la conducerea fabricii un agent KGB, pe nume Steriopol Anatolie. După plecarea acestuia, partidul le-a mai făcut o „bucurie” fienezilor, așezându-l în fotoliul de director pe Gheorghe Andreas, un mecanic de motoare, cu numai șase clase elementare. (vi se pare cunoscută mișcarea? Acum e cam la fel!).

Al doilea muncitor devenit director a fost electricianul Ion Bulgarea, recrutat din Fabrica Titan, București.
Încetul cu încetul, la cârma fabricii aveau să vina oameni experimentați, specializați, cum ar fi ing. Gheorghe Ocheana, ing. dr. Romul Marta, ing. Dumitru Pogaci, ing. Gheorghe Dragomir, dar și ing. Anton Rădulescu.

Blocuri fără intrare

Altfel, viața curgea înainte… Fienezii povestesc că, pe vremea lui Ceaușescu, când au fost construite niște blocuri pe Strada Vilelor, din grabă și neglijență, muncitorii au uitat să le facă… intrarea. Luni întregi, locatarii au fost nevoiți să sară peste pervazul locatarului care avea apartamentul de la parter. A fost un amuzament general.

Sluțind zona vilelor, călcând peste superbele grădini de odinioară, blocurile, ca niște cutii de carton, continuă și azi să separe o lume de alta.

Evenimentele din decembrie ’89 au pus amprenta și pe fienezi, care au trecut de la cultura proletară la stilul occidental, la șomaj și grija zilei de mâine. Mulți dintre cei rămași fără lucru au plecat către alte orașe apropiate, ca să câștige o bucată de pâine. Apoi, au plecat și din țară… Însă „cimentiștii” au rămas pe locurile lor pentru că – nu-i așa? – apa trece, pietrele rămân.

În 1990, fabrica s-a transformat în Romcif SA. Tot atunci se alătura fabricile de ciment Bicaz și Câmpulung. Împreună cu două companii comerciale, cu capital extern, Eransclear și Multitrade, creează o societate de comercializare a produselor fabricii, cu sediul în București – United Cement Group.

O reparație morală s-a adus, totuși, în anii imediat următori Revoluției din decembrie 89, prin redenumirea Străzii Vilelor în  „Dr. N. Stefănescu”, cel care a primit post-mortem titlul de „cetățean de onoare al orașului Fieni. Superbele vile „Tiberiu Eremie”, „Aurel Rainu”, „D. D. Bragadiru”, „Aurel Grigoriu” și „George Bădescu” au rămas în picioare ca niște cetăți, sfidând timpul și vremurile.

Cine trece acum prin citadela cimentului de la Fieni rămâne uimit de contrastul dintre vilele brâncovenești și blocurile lipsite de cea mai elementară arhitectură, care par să le asedieze pe cele dintâi, într-un război nevăzut.

Azi, puțini mai sunt aceia care-și amintesc de vremurile apuse, de gloria acelor timpuri. Poate doar bunicii care au trăit timpurile acelea le povestesc nepoților, la ceas de seară, cum o mână de oameni entuziaști au construit brațele, tinerețea și cu sufletele lor o fabrică de ciment. Cea mai bună din România.

Dana Fodor Și Răzvan Mateescu- 2002

sursă: Monografia Fabricii de ciment, Fieni (1914-1994)

Text apărut în Evenimentul Zilei, sub pseudonimul Vintilă Mărculescu (2004)