Mă cheamă Mihai. Negru Mihai. Numele mi-a fost dat de cel care m-a găsit abandonat pe treptele bisericii, pe când aveam cam șase luni, poate ceva mai mult, poate ceva mai puţin. Cel care m-a găsit, un dulgher oarecare, se numea Mihai, şi mi-a lipit numele considerând, probabil, că este cel mai potrivit nume pentru un băiat. Nici Negru nu mi-e adevăratul nume, dar cum cel care m-a lăsat pe trepte nu s-a sinchisit să lase şi un bileţel, acelaşi dulgher m-a botezat după primul lucru care i-a trecut prin cap, numele bisericii.

Nu ştiu cum am ajuns în lumea asta, că m-a născut într-adevăr o femeie, parcă nu-mi prea vine a crede, pentru că mamele, de regulă, îşi protejează copiii, nu-i abandonează ca pe haine vechi. Aşa că sunt Negru Mihai, fiul Bisericii Negre. Într-un fel chiar mi se potriveşte numele, pentru că nu sunt tocmai blond la păr, nici pielea nu mi-e albă, şi unii ar spune că până şi sufletul mi-e tuciuriu. Aşa o fi, eu nu ştiu. Tot ce ştiu este că am venit pe lume neajutorat, nu aveam nimic, nici măcar un nume, şi tot ce am devenit se datorează lumii. Vouă.

Am fost dus la un centru, apoi la un altul şi timp de șapte ani am fost dat din mână în mână, ca o sticlă între beţivi. Câteva luni pe aici, câteva luni pe dincolo, oameni aici, oameni şi dincolo. Printre ei am descoperit timpuriu că cei ca mine vor lua mereu mai multă bătaie decât mâncare. Totuşi, nu din cauza bătăilor am fugit de sub protecţia oferită atât de binevoitor de stat, astea rar deveneau atât de intense, încât să păstrez urmele mai mult de 2-3 zile, am fugit din cauza unui asistent, unul de 23 de ani, mare cât un tanc, şi cu un şi mai mare drag de copii. Din păcate, acest „drag” se manifesta prin pipăituri şi uneori nici măcar nu se oprea aici.

Aveam un prieten, aşa ziceam noi că suntem, adevărul este că nu eram nimic altceva decât cei doi purdalăi mici şi pricăjiţi, care se alegeau mereu cu ce mai mare porţie de bătaie, şi asta ne-a făcut să ne simţim apropiaţi. El a fost cel care a păţit-o, eu am fost cel care a scăpat.

Asistentul a intrat noaptea la două în dormitorul comun, l-a trezit şi l-a dus să-i arate ceva. A doua zi dimineaţă, prietenul meu n-a putut  mânca, vomita continuu, avea ochii învineţiţi şi faţa umflată. Prin roşeaţa nefirească a obrajilor se ghiceau urmele unor degete, dar asta nu a interesat pe nimeni.

Mi-a povestit plângând ce a fost obligat să facă, mi-a povestit şi, după două ore, de teama nopţii ce se  apropia, a sărit de la etajul trei.

A avut noroc, a picat în cap şi a scăpat astfel de tot. S-a făcut o anchetă, a durat exact două ore. Atât le-a luat poliţiştilor să ajungă la concluzia că a fost sinucidere curată, fără nici un motiv clar.

– I-o fi fost dor de mă-sa – zise poliţistul mai gras, la care cel slab a rânjit şi l-a corectat.

– I-o fi fost dor de curva de mă-sa.

De atunci, asistentul a început să-mi zâmbească mie, şi avea un mod de a mă atinge, care îmi ridica părul măciucă. Aşa că am fugit. Voiam să trăiesc şi voiam să trăiesc, fără să trec prin ce trecuse Neluţu.

M-am dus departe, m-am urcat în primul tren, un personal rablagit, plin de navetişti beţi care se întorceau de la muncă şi de familii de ţigani ce păreau să-şi ducă veacul călătorind cu trenul în locul şatrei de cândva. Printre copiii acestor nomazi moderni m-am putut pierde uşor, erau la fel de subţire şi de murdar îmbrăcaţi ca mine. Nu i-a luat nimeni în seamă nici pe ei şi nici pe mine. Cred că nici ţiganii nu ştiau câţi copii au, dacă pierdeau vreunul nu-l căutau, dacă răsărea de undeva încă unul nu se minunau. Aş fi plâns pe drumul acela, dacă aş fi ştiut să plâng, eu însă niciodată n-am avut lacrimi. Indiferent cât am fost bătut, indiferent câtă foame am răbdat, indiferent ce păţeam nu puteam plânge. Suspinam, mă smiorcăiam, dar lacrimi nu aveam. Poate din cauza celor câteva ore petrecute pe scările unei biserici, într-o îngheţată noapte a unui sfârşit de an de cândva…

Nu ştiu când am aţipit, dar am dormit aproape întreaga noapte. Când m-am trezit, prima oară trenul era aproape gol şi staţiona undeva, într-o gară marcată de o clădire dărăpănată. Muncitorii au dispărut, dar ţiganii erau la locurile lor. Dormeau şi ei, aşa că mi-am închis iar ochii şi m-am întors în lumea somnului, unde speram încă la un vis în care să am şi eu părinţi.

La următoarea trezire ne aflam în mişcare, trenul tocmai parcurgea mahalaua unui oraş mare, mi-am dat seama de asta după faptul că timp de aproape 10 minute se vedeau afară numai şiruri de case în ruine, din câte o clădire numai un zid mai stătea în picioare, aici cârpe întinse apărau de soare şi folii de nylon opreau ploaia.  Năpăstuiţii sorţii, care aici şi-au găsit refugiu, îşi duceau traiul în compania mormanelor de gunoi, a unor cai, ai căror coaste încercau să treacă prin piele, şi a unor câini râioşi, scheletici.

Am coborât în prima staţie. Mă gândeam că printre astfel de nenorociţi nimeni nu va observa că a mai apărut de undeva încă unul. M-am înşelat amarnic. Nu mi-am dat seama că sărăcia şi lipsurile trag după sine sărăcia morală, intoleranţa şi cruzimea.

Îmi era foame. Să fur, nici prin cap nu-mi trecea, să caut prin gunoaie, nu mă vedeam în stare, aşa că nu-mi rămăsese decât să întind mâna. Stăteam sprijinit de un gard şi urmăream trecătorii. Când vedeam oameni mai bine îmbrăcaţi, îmi ziceam în gând că acum e momentul. Mâna însă nu asculta de mine, refuza să se întindă cu palma în sus, şi, la fel ,refuza şi gura să ceară. Mi-a luat mai bine de două ore până am reuşit să-mi întind mâna, când a trecut o doamnă prin faţa mea. De ruşine nu am fost în stare s-o privesc, şi ea s-a dus în treaba ei, fără să mă observe.

Am încercat iar, dar tot fără succes. Apoi au apărut doi băieţi de 17-18 ani, m-au săltat de mâinile întinse şi m-au tras după ei în spatele unui chioşc. M-au bătut. Între pumnii şi picioare aplicate pe unde apucau, cârcit pe jos, cum am ajuns, în jalnica mea tentativă de a mă proteja, am înţeles din răcnetele lor că toate astea le primesc pentru a mă învăţa minte. Ocupasem fără să ştiu vadul altui cerşetor. În final, când nu mai eram în stare să mă ridic nici măcar în genunchi, mi-au întors buzunarele pe dos. Nu au găsit nimic, nu aveam nici măcar un ban, aşa că întreaga bătaie am luat-o, nu pentru ce am făcut, ci pentru ce aş fi putut face…

De două ori am încercat să mă ridic în picioare, după ce au plecat, dar mă săgeta o durere în coaste, de cădeam la loc. A treia oară, am simţit ceva cum se strânge, parcă, în mine, şi un val de întuneric mi-a acoperit privirea. A fost doar asemeni unui somn, ce se lasă brusc peste un om obosit.

Eram întins pe un pat de spital când m-am trezit. M-a dus un taximetrist la urgenţe. Nu ştiam nici ce zi este, nici cum am ajuns acolo. Două tuburi duceau la acele înfipte în venele bratelor şi vedeam doar cu un ochi. Pe celălalt aveam un plasture. Mâna dreaptă şi piciorul stâng  nu le puteam mişca, erau înţepenite în straturi groase de ghips.

A trecut apoi o săptămână întreagă peste mine, ca un somn lung. Uneori parcă am visat ceva. M-am bucurat, căci visele îmi lipseau la fel ca lacrimile. Aveam un singur vis, acela în care aveam părinţi, nu i-am văzut niciodată, nu aveau feţe şi nici glas, erau mai degrabă două fantome ce se aplecau asupra mea, dar ştiam că-mi poartă de grijă. Viziunea asta nu o puteam considera vis, era mai degrabă dorinţă ce se materializa în nişte imagini, când eram la graniţa somnului. Aş fi vrut să am vise, măcar atunci când dormeam aş fi evadat în altă lume. Din păcate nici atunci n-am visat, momentele când eram trezit şi hrănit, când mă curăţa cineva cu un burete sau îmi punea plosca le-am confundat cu visele.

După o săptămână de plutire la graniţa conştientului, m-a trezit o asistentă. Mi-a zis că am un vizitator. M-am speriat, m-am gândit că au venit după mine şi voi fi dus înapoi să fiu dat în grija celui de care am fugit. Am încercat să mă dau jos din pat, dar nu aveam cum, marginile erau ridicate şi cu membrele în ghips mă mişcam asemeni unui roboţel. Pe uşă a intrat un bătrânel alb în cap, cu nişte ochi incredibil de albaştri. M-a privit zâmbind, ca pe o veche cunoştinţă, apoi cu paşi lenţi, calculaţi, a venit lângă patul meu şi s-a aşezat pe scaun. Nu a zis încă nici un cuvânt, când am ştiut deja că e altfel de om decât ceilalţi pe care i-am întâlnit. Ştiam că bătrânelul acela nu mă va lovi niciodată, că nu a lovit pe nimeni niciodată. Era cel care m-a găsit plin de sânge în spatele chioşcului, cel care m-a dus la spital şi cel care nu mi-a mai dat drumul cât a mai trăit.

A fost singurul om adevărat întâlnit de mine, un om cum ar trebui sa fie toţi oamenii, un om cum cred că sunt cei din lumea aia frumoasă despre care ne vorbise cândva la centru un bărbos îmbrăcat în fustă.
Bătrânelul meu, domnul Konya, a fost timp de 40 de ani profesor de literatură şi filosofie la un liceu oarecare. Când eu l-am cunoscut fusese pensionat deja de un an, s-a retras singur, când şi-a dat seama că nu face faţă noiilor generaţii. Faţă de copiii de cândva, cei din ultima vreme aveau prea multe fiţe în cap, prea multă nesimţire întitulată tupeu şi prea puţin respect pentru părul alb al cuiva.

M-a dus acasă la el, când am ieşit din spital, m-a cărat după el de câteva ori la tribunal, am fost în tot felul de birouri unde s-a discutat despre mine. Peste tot i se puneau întrebări peste întrebări, până scotea câte un plic din buzunar şi-l punea în buzunarul funcţionarului. Din momentul acela, toate erau în regulă, se completau, se semnau, se ştampilau acte. Domnul Konya m-a adoptat după toate formele legale. Dacă ţinem cont şi de câţi bani a plătit pentru a face asta, atunci m-a cumpărat de la funcţionari, aşa cum îşi cumpără ţăranii o capră din târg. M-a tratat, însă, aşa cum nu cred că meritam eu sa fiu tratat. Aveam camera mea, făceam baie regulat şi mâncam de trei ori pe zi, la ore stabilite. Nu aveam de făcut nimic altceva pentru toate astea decât să învăţ.

Nea Konya nu degeaba a fost profesor, era pasionat de învăţarea copiilor, datorită lui ştiu să scriu şi să număr, datorită lui am citit câteva cărţi şi lui ar trebui să-i mulţumesc şi pentru că am reuşit să văd că dincolo de lumea bătăilor regulate, a răutăţii, a nepăsării şi a lipsei acute de suflet, există şi o lume a celor norocoşi, o lume a celor care au părinţi şi case şi maşini, o lume a celor care au mereu ce să mănânce şi nu sunt treziţi din somn pentru a fi batjocoriţi.

Nea Konya avea şi un băiat, om realizat, aşezat la casa lui. George a venit în vizită de trei ori când încă trăia bunul meu tată. Am ajuns să-i spun aşa bătrânului meu profesor şi l-am iubit, Doamne, l-am iubit atât de mult, încât nu i-a fost permis să trăiască mult. La ultima vizită la adevăratului său copil s-au certat timp de câteva ore în bucătărie. Nea Konya, tata, vorbea liniştit şi calm, dacă e să judec după tonul folosit. Nu i-am înţeles clar cuvintele prin uşa închisă, dar cred că se ruga de George, acesta însă urla şi trântea tot ce-i pica în mână, iar în final a plecat trântind şi uşa de la intrare. Tata plângea în bucătărie când m-am dus la el, m-a luat în braţe şi m-a pupat pe obraz, aşa cum niciodată nu m-a pupat nimeni, nici înainte şi nici după el. Dacă aş fi putut, aş fi plâns şi eu dar cum nu am lacrimi, am zăcut doar în braţele lui, fără cuvinte. Mi-am petrecut braţele după gâtul lui, aş fi vrut să-i spun să nu mai plângă, dar nu-mi găseam cuvintele.

Următorii doi ani au fost cei mai frumoşi din întreaga mea copilărie. Pensia lui tata era subţire, mai suplimenta cât de cât cu taxiul, atât cât să ne putem cumpăra lunar câteva cărţi şi să mergem uneori la film. Citeam ore în şir amândoi stând unul lângă altul pe canapea. De câte ori terminam o carte, mă punea s-o povestesc. Uneori, mă scotea în oraş, ne plimbam de mână până la cofetărie şi doamna care lucra acolo cum îl cunoştea, mă întreba mereu dacă m-a scos bunicul la ceva dulce, convinsă fiind că sunt copilul lui George. Nu am lămurit-o niciodată.

A urmat apoi dezastrul. Într-o zi de sâmbătă, ca în acea zi când m-a găsit după chioşc, a plecat cu taxiul. A sunat acasă la amiază, să-mi spună să nu-l aştept. Mi-a cerut să mănânc singur, pentru că are clienţi şi face bani. Încet s-a făcut seară, a venit şi noaptea, şi începuse să-mi fie frică. L-am sunat şi m-a liniştit, mi-a promis că duce clientul la destinaţie, apoi vine acasă. A trecut o oră şi încă una şi l-am aşteptat degeba. Nu a venit nici după trei ore şi nu a fost venit nici când m-am trezit dimineaţa în fotoliul în care am adormit aşteptându-l. Nu a mai venit niciodată.

A venit în schimb fiul lui şi mi-a cerut să-mi strâng lucrurile şi s-o iau din loc. Nu înţelegeam ce vrea, dar m-a lămurit cu o palmă după ceafă. Cum niciodată nu am fost lovit în casa lui tata, nu m-am aşteptat. Luat prin surprindere, am căzut şi am dat cu capul de perete. Îmi frecam locul unde un cucui începu să crească, dar tot nu ştiam ce am de făcut. George n-avea timp de pierdut, m-a târât până la fotoliu, s-a aşezat faţa în faţă cu mine şi m-a lămurit cu vocea cuiva cine abia se mai ţine în frâu .
– Aseară a murit tata. A fost înjunghiat şi i s-au luat toţi banii pe care-i făcuse, i s-a furat şi casetofonul din maşină şi telefonul mobil. Probabil că a făcut-o un client, oricum nu contează, e treaba poliţiei să-l caute. Casa este a mea acum şi eu nu am nevoie de nici un mucos în zonă, aşa că ori îţi iei frumos ţoalele şi te cari, ori ţi le strâng eu şi sun să fii dus înapoi acolo de unde ai fugit când te-a găsit tata. Ai 10 minute să te decizi.

Nu ştiam nimic despre legi sau despre drepturile mele, fiind înfiat cu acte în regulă, puteam să rămân şi nu ar fi avut ce să-mi facă. Nu a fost nimeni cine să mă lămurească, aşa că am luat cu mine o sacoşă de haine, periuţa de dinţi din baie, un prosop şi săpunul de lângă chiuvetă. Am vrut să iau şi Oliver Twist, fiind cartea mea preferată, dar nu am fost lăsat. George s-a răstit la mine, că nu era vorba să fur ce nu-mi aparţine şi că îmi suceşte gâtul, dacă mai îndrăznesc să vorbesc vreodată de nea Konya, de parcă ar fi tatăl meu. M-a dus la uşă, a deschis şi mi–a dat un brânci, de era să cad pe scări. A strigat după mine un “hai pa, şi să-mi scrii, milogule”, apoi a trântit uşa. N-am reuşit să înţeleg niciodată de ce s-a purtat cu mine, de parcă aş fi fost vinovat de moartea lui nea Konya.

Eram iarăşi copilul străzii, copilul nimănui, născut parcă de drumuri şi crescut precum boscheţii, privit ca un rău inevitabil de către toţi. Măcar nu mai eram atât de mic, încât să atrag atenţia imediat, aveam aproape 14 ani, eram îmbrăcat normal, ştiam să citesc şi să scriu. Aveam aproape două milioane de lei, ascunşi, spre norocul meu, într-o şosetă. Nu de mine, să nu credeţi. Aici îi punea tata, aici îi strângea, bănuţ cu bănuţ, punând în fiecare zi ceva. De aici ne luam cărţi, şi spunea mereu că ăştia sunt banii mei. Dacă el mi i-a dat, atunci erau ai mei, şi nu putea spune nimeni că i-am furat. Ştiu însă că George mi-i lua, dacă afla.

Am plecat în lumea largă. Jumătate de an am dormit sub un pod, în compania unui om de aproape cincizeci de ani, care trăia pentru a bea, şi a unuia de douăzeci şi ceva, care trăia furând, pentru a-şi cumpăra încă o doză, mereu „doar încă una”. Nu aveam nimic în comun, nu ne salutam şi nu discutam decât strictul necesar, bani sau mâncare nu mi-au cerut niciodată, şi nu le-am cerut nici eu. Cu cele două milioane am trăit cinci luni, altceva decât pâine n-am mâncat. De două ori am cumpărat săpun, mi-am cheltuit o parte din bani pe încă un prosop şi pe o ediţie veche a cărţii lui Dickens.
Într-un final, mi-am găsit de lucru la o benzinărie. Spălam geamurile maşinilor, spălam pe jos în clădirea staţiei şi curăţam toaletele. Pentru toate astea, mi s-a permis şi să dorm într-un spaţiu de  doi metri pe unu şi jumătate, acolo unde ţineam mătura, mopul, detergenţii, aspiratorul şi soluţiile de curăţat. N-a fost nici bine nici rău. Câştigam strict cât să-mi permit să  mănânc omeneşte şi să-mi cumpăr, din când în când, câte un tricou sau o pereche de încălţări. Numai chinezării ieftine, vara nu ţineau umbră, iarna nu mă încălzeau. După câteva controale, de frică să nu fie amendat, patronul a purtat o discuţie cu mine. Am convenit, ca timp de un an să-mi dea doar jumătate de salar, dar să mă ajute să-mi fac acte. Aşa m-am văzut cu un buletin şi cu diploma de opt clase. Cunoştinţele le aveam de la bătrânul Konya, dar acum aveam şi hârtie la mână.

Am lucrat aproape doi ani, apoi m-am împrietenit cu Vasi. Era mai mare cu un an decât mine şi a fugit de acasă după ce mama lui a murit. Tatăl lui era un beţiv scandalagiu şi, de frica lui, a ales drumul. În supravieţuirea stradală avea deja vechime şi se descurca mai bine decât mine. Nu se codea să fure, minţea de îngheţau apele, nu avea nici o reţinere în a smulge poşete din mâinile femeilor neatente ori telefoane de la copiii unor părinţi proşti. La început refuzam să fac asemeni lui, iar el spunea că m-a stricat definitiv viaţa domnească. Din păcate, s-a înşelat, încetul cu încetul, fiind mereu împreună la rău, căci bine nu prea era, m-am învăţat să fac orice, fără rezerve.

Lucram în echipă, unul distrăgea atenţia celor mulţi şi proşti, iar celălalt opera câte un buzunar, tăia o poşetă ori sălta un telefon nesupravegheat suficient. Telefoanele erau o afacere proastă, noi nu puteam risca să ieşim cu ele pe stradă, nu aveam niciodată bani destui cât să mituim un poliţist, iar fără pregătirea terenului nu există afacere. Poliţia nu vede doar ce nu vrea să vadă. Dar ne descurcam altfel, dacă ne învârteam de ceva telefoane, le lăsam la alţii spre vânzare, cu toate că am luat de câteva ori ţeapă, pentru că seara refuzau să ne dea banii pe telefoane. Susţineau că nu le-am dat nimic şi noi n-aveam cui să-i reclamăm. Între hoţi nu există cinste, am fost nevoit să învăţ şi asta.

Prima încălcare gravă a legilor am făcut-o când împlinisem 17 ani. Am sărbătorit, ne-am îmbătat şi, mergând spre garsoniera făcută praf de o familie de ţigani, singura pe care ne-am putut permite s-o închiriem, urlam de nebuni pe stradă. În tramvai lui Vasi i s-a făcut rău şi a dat la raţe, s-au tras toţi de lângă noi, aşa că am călătorit domneşte. Un băiat de vreo şaisprezece ani s-a uitat mai lung la noi, dar şi-a revizuit urgent atitudinea dispreţuitoare, după ce a luat o “căpşună în far” de la Vasi. Asta am învăţat-o de la el, înseamnă o flegmă în ochi.

După ce am coborât din tramvai, mergând spre casă am observat o domnişoară elegantă. Umbla ţanţoş şi dădea din cur, special, parcă să ne facă în ciudă. Ne-am ţinut după ea. Se prefăcea că vorbeşte atât de concentrată la telefon, încât nici măcar nu ne observă. Când a închis, am vrut să mă bag în seamă. S-a oprit, s-a uitat la mine, din cap până în picioare, şi am văzut în ochii ei că pur şi simplu îi este scârbă de ce vede. Mi-a fost puţin ruşine de mine însumi, cu toate că mintea îmi plutea în aburi de alcool. Dar mă şi enerva. Vasi, în schimb, nu avea greţuri, i-a zis direct “pe nume”. Asta-i altă şmecherie învăţată de la el, toate femeile sunt curve şi toate se numesc „găoază”. Fata când l-a auzit vorbind obscen, a dat să-şi continue drumul, dar a fost deja prea târziu. Vasi a apucat-o de mână, a smucit-o, ea s-a dezechilibrat şi, cum era încălţată cu sandale cu toc înalt, nu a reuşit să se redreseze. A căzut pe spate şi a dat cu ceafa de bordură, apoi a rămas nemişcată. M-am speriat că a murit, dar avea puls şi respira. Nu ştiam ce să facem cu ea, eu ziceam să fugim, până nu ne vede cineva, Vasi era de părere că trebuie s-o trezim, altfel îşi înghite limba şi moare. Nu ştiu dacă se poate una ca asta, dar suna veridic şi m-am speriat. Am dat să fug după apă, dar am fost tras înapoi de Vasi. Dura mai puţin s-o ducem pe ea la noi, decât să merg eu şi să mă întorc cu apă. Pe scări, ne-am întâlnit cu un tip şi o tipă, ne-au privit, dar nu au zis nimic, erau preocupaţi cu dozarea unei porţii de ceva gălbui într-o seringă.

Am trântit fata în pat şi i-am aruncat apă în faţă. A început să mişte. Şi-a deschis, într-un târziu, ochii, s-a uitat în jur, încercând să-şi dea seama unde a ajuns. Se vedea de la o poştă că nu ştia ce s-a întamplat, nici unde-i, şi nici cine suntem noi. S-a ridicat din pe pat, şi a vrut să plece, dar a fost trântită înapoi de Vasi.
–  Poate nu te grăbeşti chiar aşa, după ce ţi-am salvat viaţa. S-ar cuveni să te prezinţi măcar.
Fata a înţeles mult mai repede decât mine ce intenţionează Vasi, şi-a încercat norocul, spunând că-i târziu şi că o vor căuta părinţii, dacă nu ajunge urgent acasă. Vasi i-a răspuns că trebuie să treacă repede la fapte şi s-a descheiat la şliţ. Fata a sărit iarăşi din pat şi a reuşit să ajungă aproape până la uşă. A fost târâtă înapoi de păr. Eu stăteam speriat, nu ştiam ce să fac. Într-o parte era prietenul meu, cel care se descurca şi mă ajuta să supravieţuiesc, pe partea cealaltă era o fată, o „găoază” oarecare. Totuşi cineva cu vocea bătrânului Konya îmi şoptea că aşa ceva nu se face, că el a încercat să mă facă om şi că devenind animal, dovedesc că nu am meritat întreaga sa bunătate.

– Cum te cheamă?

– Adina, a răspuns fata în şoaptă.
– Dezbracă-te Adina! a dat Vasi ordin şi, cum fata nu schiţa nici un gest a prins-o de gât, a ridicat-o în picioare şi i-a tras un pumn în plex. Când i-a dat drumul, aceasta a căzut în patru labe şi icnea de durere. Scotea nişte sunete de parcă ar fi vrut să vomite. După câteva clipe Vasi a ridicat-o de jos şi a aşezat-o pe marginea patului.
-Dezbracă-te!
Fata nu mişca nici de data asta aşa, că a luat-o iar de gât, a ridicat-o în picioare şi cu toate că a încercat să se ferească i-a tras încă un pumn. De data asta undeva în zona ficatului. Adina a căzut ca secerată. Apoi a violat-o.

Îmi era ruşine de mine, îmi era ruşine de nenorocitul pe care îl numeam prieten. Dacă aş fi putut aş fi dat înapoi timpul, înapoi până în zilele copilăriei mele scurte, m-aş fi întors la tata şi i-aş fi cerut să mă înveţe mai mult. Dar era prea târziu deja, şi eu am ales calea păcatului, calea vinovăţiei, calea celor excluşi de societate. Nu ştiu dacă am ales într-adevăr ori m-au purtat doar paşii pe traseul ce mi-a fost desemnat. Multe nu le ştiu, dar adevărul e că nici nu vreau să mai primesc nici un răspuns.

-Îmbracă-te Alina!

-O cheamă Adina, am ţinut eu să precizez.

-Mă doare în cur de cum o cheamă.

Fata şi-a luat hainele continuând să plângă. Când a fost îmbrăcată complet Vasi s-a dus în spatele ei şi i-a tras una în cap cu o sticlă goală. A luat-o în braţe şi a pornit cu ea spre uşă. A trebuit să-l ajut la intrarea în lift, apoi la ieşirea din bloc. A cărat-o pe Adina cale de vreo cinci-şase străzi pe întuneric, apoi a întins-o pe banca din faţa unui bloc şi am lăsat-o acolo.
-Nu ar trebui s-o trezim? Dacă îşi înghite limba, am repetat eu învăţătura primită cu vreo trei ore înainte.

-Termină cu prostiile. I-am dat în cap s-o fac knock-out şi tu vrei s-o trezeşti? Dă-o în scula mea, să doarmă aici. Noi trebuie însă s-o tulim înainte să ne vadă cineva.

Eram trist și scârbit de mine. Îmi aminteam de bătrânul care m-a luat de pe stradă, m-a tratat şi m-a iubit. De bătrânul care mi-a citit cândva poveşti şi care m-a învăţat să citesc şi să scriu, dar nu mi-a vorbit de sex, de bătrânul care spunea că femeia este o floare care se deschide în faţa bărbatului iubit. Spunea că un bărbat adevărat este acea albină care se mulţumeşte cu o singură floare. Îmi aminteam cum spunea, zâmbind, că femeia are piele de catifea, miroase a piersici coapte, are ochi de luceferi şi suflet de înger. Cele cunoscute de mine miroseau a parfumuri, unele a transpiraţie, erau toate complet epilate, de păreau fetiţe, şi erau la fel de departe de conceptul de floare, pe cât eram eu departe de a fi albină.

Au trecut însă anii, zi după zi şi ceas după ceas. Am cunoscut şi alţi băieţi de-o seamă cu noi şi, încet, ne-am strâns într-o gaşcă. Eram când opt, când nouă, asta pentru că Vampirul se întorcea uneori acasă la beţiva de maică-sa. Şeful nostru era un fost luptător de stradă, cel puţin aşa se lăuda, pe nume Chin. El şi-a ales numele, îi plăcea cum sună, îi amintea de ceva chinezesc sau japonez şi exprima foarte clar ce poate el produce. Avea un cap mare şi o faţă lată, de ziceai că l-a pălit trenul, frontal, încă în copilărie. Erau în gaşca noastră şi băieţi mai deştepţi decât idiotul de Chin, numai că el singur avea un spaţiu şi ne-a primit, cu condiţia să fie el şef.

Moştenise de la babaci apartamentul cu patru camere, care devenise sediul nostru. De aici plecam în raiduri, de regulă pentru a jefui  pe cineva, mult mai rar pentru a da o spargere. Uneori mergeam la sigur, pândeam pe cineva cu bani şi-l aşteptam în faţa casei, când cobora din maşină, să deschidă porţile garajului sau poarta spre curte. Majoritatea scoteau tot ce aveau la ei, când dădeau cu ochii de cuţit, au fost însă şi câţiva care nu se speriau aşa repede şi ripostau. Degeaba aveau însă curaj, noi eram prea mulţi pentru un singur om. Alteori ne alegeam victima la întâmplare şi deseori am bătut oameni degeaba, pentru că nu aveau nimic de valoare la ei.
Fetele le agăţam pe stradă, nu le mai duceam cu forţa, ca prima dată. Le spuneam diferite aiureli, le duceam cu zăhărelul, cum că avem parfumuri originale de vanzare la un preţ bun, lenjerie intimă de marcă, la jumătate de preţ şi mii de alte prostii. Se găseau mereu dobitoace care să pună botul şi să vină să vadă marfa. Ziceam că-s produse furate, aşa că nu putem ieşi pe stradă cu ele, şi că le avem ascunse, apoi le duceam acolo unde aştepta gaşca şi fata avea parte de marfă la greu. Unele se văicăreau, altele plângeau, au fost care ameninţau dar am avut şi surprize. Nu odată ni s-a întâmplat să ne zică fata că puteam să-i spunem direct că-i rost de sex în grup, că venea. Am agăţat până şi pe una care şi-a sunat, apoi, prietena s-o cheme la distracţie.

Am trăit aşa multă vreme. A venit şi a trecut şi cea de-a 23-a mea aniversare, iar noi continuam să fim spaima oraşului. Pe unde treceam făceam victime, nu neaparat pentru a fura sau jefui, ci mai mult pentru întimidare şi faimă. Nu făceam nici o prostie în zona în care locuiam, şi nici cu vecinii nu intram în conflict, în schimb dacă întâlneam pe cineva în parc sau pe stradă singur şi noi eram măcar patru, atunci nu scăpa nebătut. Ni s-a întâmplat şi să fim puşi pe fugă de câte unul mai hotărât, dar toate astea ne făceau doar să fim şi mai răi când, dădeam peste următoarea victimă. Băteam bătrâni şi femei fără să ne pese. Când aveam de-a face cu doi bărbaţi preferam să ne luăm coada între picioare şi le arătam spatele.

Eram, de fapt, nouă copii needucaţi, toţi am fost abandonaţi sau proveneam din familii destrămate, decăzute şi cum ne-am trezit cu o întreagă lume fiindu-ne duşmănoasă, noi îi răspundeam înzecit. Dacă societatea decăzuse într-atât încât nu i-a păsat de noi, atunci noi ne străduiam s-o împingem cât mai jos posibil, distrugeam de câte ori aveam ocazia şi umpleam oraşul cu înscripţii gen„Vă caută Cuţitul”. Aşa ne numeam noi, şi încetul cu încetul, am căpătat şi câţiva adepţi, celelalte găşti începuseră să afle de noi şi să ne respecte.

Prietenul meu cel mai apropiat nu mai era de mult Vasi, pe acesta îl chema acum „Pumnul” pentru că avea o lovitură năpraznică, mie mi-a rămas porecla pusă de Vasi, cel de Călugărul, pentru că luam cu mine peste tot cartea lui Dickens, iar asta în ochii lor era un fel de Biblie. Prieteni mai buni îmi erau Motor şi Maiden. De ei se mai lipise ceva poleială de cultură şi puteau discuta şi despre altceva decât înjurături, găoaze, sex şi bani. Motor avea un frate mai mare, care era mecanic şi de la el învăţase suficient ca să deschidă orice maşină din câteva mişcări, dar la o adică se descurca şi să repare orice stricăciune. Maiden era fan înrăit a lui Bruce Dickinson, vocalul din trupa Iron Maiden, nu doar că-l admira, dar ştia şi să cânte la chitară incredibil de bine. Ei doi citiseră câte ceva la viaţa lor, e drept că în copilărie, pe vremea când au avut părinţii aproape. Maiden citise chiar şi Oliver Twist şi, cu acest amănunt, îmi câştigase prietenia din start. Uneori, duminica, mergeam cu ei la un film sau la un club şi nu odată, după o astfel de ieşire ne petreceam noaptea în compania unei fete, fără să fie întreaga gaşcă în spate. Sexul era altceva aşa, mă simțeam bărbat, nu animal.

Până a venit ea, într-o zi care părea a fi cât se poate de banală, o zi ca oricare alta. Plecasem cu Maiden să prindem un fir, filam o anumită maşină care venea la fiecare sfârşit de săptămână după bani, la un magazin de mezeluri. Popopo, al prieten din gașcă, susţinea că a văzut delegatul sau şoferul ieşind cu un teanc de bani în mână. Asta însemna că toată marfa livrată era plătită în bani gheaţă la sfârşit de săptămână şi merita să-i săltăm. Trebuia să ne convingem că Popopo nu vorbeşte fără cap, aşa că ne-am postat în staţia de tramvai din faţa magazinului şi aşteptam să treacă vremea. Eram la două cartiere distanţă de casă şi eram numai noi doi. Pe de-o parte ne simţeam bine, că aveam ocazia să discutăm fără să fim acuzaţi că ne dăm mari folosind cuvinte complicate, pe partea cealaltă eram însă neliniştiţi, puteam fi atacaţi de orice gaşcă concurentă, dacă am fi fost recunoscuţi. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea, nici n-am apucat să discutăm şi nici nu ne-a pus pe fugă nimeni, s-a întâmplat exact la ce nu m-aş fi gândit niciodată.

Din tramvaiul care oprise în faţa noastră au coborât oamenii. Ea avea o valiză imensă într-o mână, un geamantan vechi şi jerpelit îi atârna de pe umăr şi se chiunuia să tragă cumva şi o geantă de voiaj pe roţi. M-am grăbit s-o ajut să coboare. Mi-a mulţumit frumos pentru gest şi mi-a zâmbit. Mi s-a făcut cald şi fără să stau pe gânduri am întrebat-o dacă îmi dă voie s-o ajut cu bagajele în continuare. S-a întors înapoi spre mine şi tot zâmbind m-a întrebat dacă sunt cumva şeful de staţie responsabil pentru confortul trecătoarelor. Am zâmbit la rândul meu convins fiind că nu face mişto, ci doar glumeşte şi că i-ar prinde bine ajutorul cuiva. I-am făcut un semn lui Maiden să se descurce singur, şi am luat toate bagajele de la fata. I-am dat în schimb cartea mea, s-o ţină, până mă lupt eu cu geanta jerpelită, care îmi tot aluneca de pe umăr. A deschis-o, a citit doar titlul, apoi a închis-o la loc, s-a aplecat spre mine şi m-a pupat pe obraz.

-Asta pentru că exişti.

Când s-a aplecat spre mine, m-a lovit o intensă aromă emanată de pielea ei, mirosea a piersici coapte şi a vară, a viaţă fericită şi a câmpuri deschise, nesfârşite. Mi s-a tăiat respiraţia şi mi s-au înmuiat picioarele.

Am trecut strada chinuindu-ne să-i evităm pe cei care veneau din faţă şi ne-am oprit, după câteva sute de metri, să-mi trag sufletul. Genţile erau incredibil de grele. Mi-am aprins o ţigară, mi-a cerut şi ea una, aşa că i-am oferit-o pe aia deja aprinsă şi mi-am scos alta din pachet. Am întrebat-o la ce se referea când m-a pupat şi mi-a răspuns că de mult îşi doreşte să cunoscă un om care citeşte încă scriitori ca Dickens, un om care nu stă cu mâinile în buzunar, când o femeie se chinuie cu bagaje în faţa lui, un om care răspunde la un zâmbet cu un zâmbet…

M-am îndrăgostit de ea. Mă credeţi că am iubit-o încă dinainte s-o întâlnesc? Cred că fără să fi ştiut am căutat-o mereu.

Am condus-o acasă, m-a poftit înăuntru şi m-a rugat să rămân măcar până face o cafea. Stătea într-o garsonieră mică şi înghesuită, avea un pui de pisică, luată de pe stradă cu trei zile înainte, după cum aflasem ulterior, câteva teancuri de cărţi, un frigider, un pat, o masă şi două scaune. În cuier atârnau două rânduri de haine, şi mai avea câteva bluze şi o pereche de blugi în geantă. În rest numai cărţi.

Am plecat de-abia seara de la ea. Am aflat o mie şi una şi mă simţeam ca rupt din lumea mea şi aşezat undeva pe un tron, de nişte mâini binevoitoare. Aveam senzaţia că am dormit şi am visat toţi anii trecuţi, de când a murit Konya, că pentru întâia oară m-am trezit cu adevărat şi că merg într-o direcţie aleasă de mine, în loc să mă las dus de valurile timpului.

O chema Oana, avea 20 de ani. Era şi ea orfană, a crescut la un orfelinat, la 14 ani a plecat de acolo şi şi-a căutat de lucru. S-a luptat şi s-a zbătut, dar nu a decăzut ca mine. A avut perioade când a mâncat odată la două zile, dar nu a luat niciodată nimic ce nu-i aparţinea şi nu a primit de la nimeni nimic pentru ce nu a plătit. A muncit de toate pentru a se întreţine. Acum s-a mutat, pentru că şi-a găsit o slujbă ceva mai bine plătită şi s-a înscris la şcoală. Voia să facă liceul la seral şi apoi să dea la facultate. O hotărâre ieşită din comun, un curaj pe care nu l-am văzut niciodată nici la bărbaţi. Toate astea într-o mână de om, într-o amărâta de fată. O fiică a străzii, crescută de stat, fără mamă, fără tată şi fără un om, pe tot pământul, căruia să-i pese.

Dar îmi păsa mie. Când mă uitam în ochii ei, de un albastru incredibil, ori la buclele ei castanii, cum i se revărsau pe umeri, simţeam că aş fi în stare să omor întreaga suflare omenească, pentru a o proteja de toate relele.

I-am şi spus acest lucru, ea m-a privit zâmbind multă vreme, apoi a venit, mi s-a aşezat în poală şi m-a sărutat, de data asta pe celălalt obraz. Mi-a şoptit în ureche, de parcă ar fi fost un secret teribil, că nu vrea să fac aşa ceva, dacă tot sunt dispus să fac ceva pentru ea atunci să iubesc oamenii. Să-i iubesc, de  parcă toţi ar fi copii neajutoraţi. Mi-am amintit de Konya, de blândeţea lui şi de lacrimile care i se adunau în ochi când mă privea. A ştiut oare de atunci că mă voi rătăci după ce moare?

Oana nu ştia cine sunt şi nu m-a certat cu nici o vorbă, dar la auzul cuvintelor ei, mi s-a făcut ruşine de mine, ruşine pentru tot ce am făcut. Chiar şi pentru gândul care m-a împins să-i iau bagajele…

Dar m-am întors printre cei asemeni mie. Trei zile am refuzat să mai ies din casă. Îmi era teamă să nu mă vadă cumva Oana în compania prietenilor mei. Nu-mi trebuia mâncare, şi nu voiam să particip la nici o acţiune a grupului, nu am mers la furat cu ceilalţi şi nu m-am dus nici când a intrat Popopo val-vârtej pe uşă urlând că a prins Chin pe una de 15 ani. Ceilalţi au plecat în fugă, eu am rămas privind spre tavan.

După nici zece minute s-au întors Maiden şi Motor. Mi-au observat absenţa în faţa blocului şi, fiindu-mi prieteni, le-a păsat. Le-am povestit tot şi m-au înţeles, erau şi ei de părere că trebuie să plec, s-o iau pe Oana de mână şi să ne ducem în lumea largă, să uit tot şi să încep o altă viaţă. Nu le-am putut spune că Oana m-a acceptat aşa cum sunt, fără întrebări şi că n-am avut curajul să-i povestesc tot, nu am avut puterea de a-i mărturisi că, deşi citesc Dickens şi ajut uneori pe cineva să-şi care bagajele, sunt doar un nenorocit, un răufăcător, un golan, un violator şi un parazit.

Totuşi am plecat. M-am dus la ea şi m-a primit zâmbind. Mi-a dat să mănânc, m-a trimis să mă spăl şi mi-a făcut loc în pat lângă ea. Puiul de pisică dormea între noi şi plutea atâta sfinţenie în aer, atâta pace aveam în suflet, încât nici o clipă nu m-am gândit că am putea face sex.

Dimineaţa când m-am trezit ea era deja plecată. Casa era goală, pisi mic dormea înghemotocit la picioarele mele, iar pe perna ei mă aştepta un bilet:
”Banii sunt sub faţa de masă. Cumpără, te rog, pâine, o sticlă de ulei şi ceva cartofi. Dacă vrei ai voie şi o bere.  Eu vin seara la şase. Te-am pupat înainte să plec, dar nu te-ai trezit, am vrut doar să-ţi mulţumesc, încă odată, că exişti. De când te cunosc, nu mă mai simt singură. ”

Am sărit din pat, după zece minute eram deja spălat, bărbierit şi îmbrăcat. De banii ei nu m-am atins, mai aveam şi eu ceva rezerve. Am plecat, dar m-am întors, de pe scări. Banii mei erau bani murdari, bani munciţi de alţii luaţi cu forţa de mine, erau blestemaţi, şi ar fi fost un sacrilegiu să cumpăr ceva pentru noi. Am luat banii de sub faţa de masă şi am plecat.

Am cumpărat un ziar, am sunat la o firmă, şi după trei ore, căram deja mortar cu găleata pe un şantier. Program de opt sau zece ore, la alegere, salar destul de bun şi bani cinstiţi. Patronul, când a aflat că sunt orfan şi mă aflu la început de drum, văzându-mă cum alerg cu găleţile, pe când ceilalţi se plimbau, m-a chemat şi mi-a dat un sfert de salar în avans. Au fost bani suficienţi cât să ne ajungă două săptămâni. Aşa că tot ce îmi rămăsese în portofel din viaţa mea anterioară am împărţit printre cerşetori. Speram ca binecuvântările primite să contracareze blestemele…

În afară de cele trecute de Oana pe listă, am cumpărat şi o floare, un singur trandafir sângeriu, pentru a o face să zâmbească, dar am găsit-o plângând. Preţ de o clipă am crezut că-mi stă inima, lacrimile ei… jur că m-au durut mai tare, decât toate bătăile îndurate în copilărie. Şi-a ridicat privirea, m-a privit şi mi-a zâmbit printre lacrimi.
-Am crezut că ai plecat de tot.

I-am dat trandafirul spunând o vorbă învăţată de la Konya, că oamenii înţelepţi găsesc într-o floare, ce nu găsesc alţii nici într-un buchet. Pentru prima oară în viaţă am simţit că mi-am găsit locul, că nu sunt primit din milă, că pe ea nu compasiunea, bunătatea sau omenia o conduc, ci atracţia aceea iniţială, care s-a transformat în iubire, fără să ştim când.

Mi-a adormit în braţe şi n-am trezit-o, întreaga noapte m-am uitat la ea cum doarme, am acoperit-o, dacă s-a dezvelit, şi i-am păzit visele. Dimineaţa, la prima geană de lumină, i-am aşezat capul pe pernă, şi m-am dat jos din pat. I-am pregătit în linişte micul dejun, i-am scris un bileţel cum că voi cumpăra eu tot ce trebuie, şi am plecat la muncă. Eram fericit ştiind că fac ce trebuie.

Am făcut dragoste, pentru prima dată, după o săptămână de stat împreună. A fost ceva de vis, cum nici măcar n-aş fi crezut ca poate fi. De fapt făcusem mereu doar sex, niciodată dragoste. Oana avea 20 de ani. Eu am fost primul bărbat în viaţa ei, și am jurat, în gând, că ea va fi, pe veci, singura femeie din viaţa mea.

Am devenit alt om. Munceam pe brânci, munceam şi eram fericit muncind, munceam pentru ea, munceam pentru noi, pentru viitorul nostru, pentru copiii pe care ne-am propus să-i avem. Ziceam că vom face trei copii, măcar ei să aibă fraţi şi să nu fie singuri. Ne făceam o mie şi una de planuri, ştiam că vom ajunge cândva la casa noastră, ştiam că împreună, mână în mână vom îmbătrâni şi voiam ca atunci când vom muri, să fim îngropaţi în acelaşi mormânt, să putem fi împreună şi dincolo de moarte.

A spus cândva cineva că iubirea este măsura singurătăţii noastre, acum reușisem să înţeleg la ce se referea. Am fost mereu singur, dar până n-am întâlnit-o pe Oana, n-am iubit pe nimeni. Cu atât mai mult, am putut s-o iubesc pe ea, întreaga nevoie de a iubi, strânsă picătură cu picătură, de-a lungul anilor, acum a ajuns să se reverse asupra ei. Indiferent cât făceam pentru ea, tot prea puţin mi se părea.

După o lună, ne-am înscris amândoi la liceu, şi stăteam, seară de seară, ascultând lungi şi plictisitoare ore de matematică, fizică, chimie sau literatură. Stăteam în aceeaşi bancă şi, dacă aveam uneori momente în care să mă gândesc că toate astea sunt o povară mai mare decât pot duce, era suficient să mă uit la ea, era suficient chiar şi să mă gândesc numai că ea există, pentru ca nimic să nu mai fie greu. Cât timp ea mă ţinea de mână, nu exista imposibil.

Nu ştiam însă că păcatele sunt câini fideli ce ne urmează o viaţă întreagă, nu ştiam că nici o palmă dată nu rămâne neîntoarsă, că nici o lacrimă vărsată nu se usucă fără urme şi că nu există poliţe neplătite la capătul drumului. Nu ştiam că peste întrega lume domneşte un Dumnezeu neîndurător, ce trage la un moment dat linie şi socoteşte cu câte lacrimi am rămas datori. Nu ştiam că tot binele din lume, dacă l-aş face, tot n-ar fi îndeajuns să răscumpere un singur rău inutil făcut, nu ştiam nici că fiecare om este un întreg, un unicat valoros în ochii lui Dumnezeu, că nu există nici o fată, doar una, din mii de alte fete, că nu este nici un bătrânel, doar unul din alţii o mie, cum nici măcar o amărâtă de pisică nu este doar una din alte mii, că fiecare este un unicat imposibil de înlocuit… Nu ştiam încă, Doamne, nu ştiam. Tu însă, părinte al tuturor te-ai dovedit un tată prost, în loc să mă înveţi, ai preferat să mă distrugi.

Nu ştiam că degeaba îmi uit eu păcatele, ele nu mă uită, că degeaba îmi las trecutul pentru că el nu mă lasă…

Ne-au aşteptat în scară, când seara, de la cursuri, ne întorceam spre casă. Ei erau şase, iar noi eram singuri. Au sărit pe noi exact cum aveam noi, membrii Cuţitului, obiceiul să sărim pe oamenii care nu bănuiau nimic. O fracţiune de secundă am avut la dispoziţie, doar cât să-mi dau seama că avem de-a face cu vechea mea gaşcă, apoi am simţit o lovitură în moalele capului şi s-a lăsat peste mine întunericul.

Când m-am trezit, aveam mâinile legate la spate. Stăteam pe un scaun şi-mi erau şi picioarele legate de picioarele scaunului. Gura îmi era umplută cu ceva şi nu puteam nici scuipa şi nici urla. Oana plângea întinsă în pat, o auzeam suspinând şi-i auzeam rugile inutile, adresate unui Dumnezeu surd şi orb. M-am zvârcolit, dar tot ce am reuşit să fac a fost să mă răstorn cu scaunul şi să atrag atenţia asupra mea. Chin deja îşi terminase numărul cu viitoarea mea nevastă, cu mama viitorilor mei copii, cu singura femeie pe care am cunoscut-o şi pe care am iubit-o îndeajuns cât să înţeleg că avea într-adevăr suflet de înger. Un alt nenorocit din gașcă o călarea pe Oana, şi eu, inutil, încercam să urlu, inutil mă zbăteam. Chin, fie el blestemat şi în iad, a venit lângă mine rânjind şi mi-a spus că doar nu mă supăr că-şi iau şi ei partea din femeia mea, doar  mi-am luat şi eu de destule ori partea în casa lui, din femeile lui.

Am muşcat, de disperare, din ce aveam îndesat în gură, şi am simţit cum dinţii din faţă mi se sparg cu o pocnitură, dar durerea pe care o simţeam în piept era infinit mai mare decât cea a unor dinţi rupți. Două ore blestemate, lungi cât o veşnicie în iad, am fost obligat să privesc. Două ore ea a plâns şi s-a rugat la Dumnezeu, două ore am blestemat cerul, lumea şi pe mine însumi, în gânduri. După două ore, când nici unul din cei şase nu mai era în stare să obţină o nouă erecţie a venit Chin să mă dezlege. Mi-a tăiat frânghia de la mâini şi de la picioare, mi-a scos cârpa îmbibată de sânge şi salivă din gură şi m-a împins în pat, peste ea, rostind vechea formulă, auzită de zeci de ori…
– Trage-o în ţeapă, Călugăre!

Mi-am sărutat soţia, femeia, îngerul. Ştiam că a fost pentru ultima oară, mi-am ascuns faţa în buclele părului ei şi i-am aspirat aroma de piersici coapte şi a vară. M-a strâns la pieptul ei plângând şi mi-a întors sărutul. M-am ridicat apoi în picioare lângă pat, am mângâiat încă odată obrajii scăldaţi în lacrimi, mi-am imprimat în memorie faţa aceea cu ochi de luceferi, apoi înainte ca vreunul din cei şase să fi apucat să schiţeze măcar un gest, l-am luat pe Chin de piept şi, dintr-o singură sforţare şi un sigur avânt, l-am aruncat prin geamul închis. După o cădere de la etajul nouă, n-a rămas din el altceva decât o halcă strivită de carne, amestecată cu bucăţi de sticlă, sânge şi oase. Ceilalţi cinci au fugit, dar de scăpat nu puteau scăpa. Pe Şoloban l-am înjunghiat în inimă, pe scări, iar pe Vasi am reuşit să-l ajung din urmă, în faţa blocului. I-am pus piedică din spate şi am sărit pe el. Când a venit poliţia, încă îl dădeam cu capul de asfalt, deşi nu mai era decât un boţ de carne însângerată.

Mi-au pus cătuşele, mi-au luat declaraţia. Am recunoscut tot, absolut tot. După două ore au fost arestaţi şi ceilalţi patru. Singurul care a scăpat din Cuţit a fost Motor. După cum am aflat de la gardieni, pe Maiden l-a împins Chin în faţa tramvaiului, când acesta i-a zis că mă anunţă de intenţiile lor. Despre Motor nu am vorbit nici eu şi nici ceilalţi, poate va reuşi să ducă o viaţă normală.

A doua zi dupa arestarea mea, mi-au adus paznicii o veste tristă, nu neaparat neaşteptată. Oana a murit, a luat o supradoză de somnifere, şi a lăsat în urmă un bilet. Doar că ne vom vedea…dincolo. Ca întotdeauna, şi de data asta ea, avea dreptate.

Mie îmi vor da probabil vreo douăzeci de ani. Îi merit. Totuşi, nu-mi voi ispăşi pedeapsa. Nu am motive s-o fac, dacă ar fi fost să stau închis în închisoare o veşnicie, aş fi stat, dacă la capătul timpului mă aştepta ea la poarta, aşa că nici o clipă nu am de ce să mai pierd.

Biletul meu spre lumea de apoi mi-e deja în buzunar.  Un şnur lung de mătase, ce a fost cândva o armă de temut în mâna mea. Iniţial a fost o parte a unei draperii, dar cum fabricanţii l-au umplut cu biluţe de plumb, pentru a ţine draperia întinsă, eu i-am găsit o utilitate mai bună: unde loveam cu asta, pielea crăpa şi durea al dracu’. Biluţele de plumb le-am scos din şnur în ziua când m-am mutat la Oana şi le-am aruncat, am păstrat doar şnurul de mătase, să-mi servească drept  semn de carte. Să-mi amintească… În rest mi-au luat tot, până şi şireturile din pantofi şi cureaua de la pantaloni, dar nimeni nu s-a gândit să-mi deschidă cartea.

Nu vreau să mai am amintiri de nici un fel, nici semn de carte nu-mi mai trebuie, am ajuns deja la ultima pagină. Nu-mi lipsesc nici visele şi nici lacrimile, dacă la începutul vieţii nu le aveam, acum am rămas doar cu ele. Dar visul meu e un coşmar şi lacrimile mi-s amare. Aş vrea să mă ierte oamenii ori măcar să mă înţeleagă, să facă ei ce Dumnezeu n-a fost în stare.

În ultimul meu vis, Oana a păşit printre zăbrelele ce mă ţin închis şi m-a sărutat pe frunte.

-Moarte uşoară, Mihai!

Autor: Balin Feri