Dormeam. Nu visam nimic. Pur și simplu căzusem lată. Ciment. CM11. Deodată, pe la două noaptea, m-a pocnit în ceafă, ca o rangă fierbinte. Era o durere crâncenă, o fiară cu dinți de argint, o suferință care se întindea spre umeri cu o usturime colțuroasă.

Ce naiba e asta? Nu e posibil! În viața mea n-am pățit așa ceva!Eu nu iau medicamente, decât în situații limită, când nu mai pot îndura. Nu știu de algocalmine, de pastile de  somn, de antibiotice, de nimic!

Nu iau anticoncepționale (cred că, în total, am înghițit vreo patru folii, și alea numai terapeutic, recomandate de ginecolog pentru dismenoree). Dar în noaptea asta, am crezut că se rupe ceva în „uterul” creierului meu… Că-mi pocnesc urechile și cad.

Îmi simțeam meningele cum sfârâie, fierbea cu clăbuci, ca mămăliga. Neuronii, care se mai mișcau, se certau între ei ca niște cocalari, se înjurau de mame și-și rupeau dendritele unul altuia. Cum mă ridicam în capul oaselor, îi auzeam cum își flutură amenințători tecile de mielină.

„Huooo, dar potoliți-vă odată!” Ei? Nimic! Dondăneau mai departe. Știu, știu, neuronii nu dor, dar așa simțeam eu, atât era de puternică cefaleea.

Căldură, stres, muncă, supărare, dezamăgiri, vești rele, țigări! Recunosc, am cam depășit măsura. Deci, cum ridicam capul de pe pernă, aveam senzația că mă desfac…

Adevărul e că avusesem o zi stersantă. Texte scrise de mine și găsite, din întâmplare, pe alte bloguri/siteuri, social media, fără semnătura mea (ci a altuia!), uneori cu titlurile schimbate și rupte de fragmentele lor originale, reportări pe Facebook, propuneri de colaborări și întâlniri și multe alte evenimente care îmi sugrumă existența.

Să-mi crape inima-n piept, de supărare! Prea multe de-odată. Și am obosit. Totul a obosit. Am bâjbâit până la baie ținându-mă de propria umbră. Se făcuse patru dimineața. Știam că mai am un paracetamol pitit pe undeva. L-am înghițit și am început să mă plimb prin casă. Durerea, nimic. Nu pleca. Nu ceda.

„Du-te, domnule, cară-te! Am treabă!!! Du-te-n-mă-ta de durere imbecilă, încrezuta dracului, hai sictir, de umflată!”

Ea mă râcâia și mai tare! Parcă mă auzea.

Apoi am schimbat registrul. Asta pentru că am citit într-un articol că trebuie să-i vorbești frumos, să o mângâi, eventual să îi cânți ceva…

„Nu acum, te rog, nu acum, NU ACUM!!!!”, îi ziceam.

Spaima că n-aș putea să-i îndeplinesc dorințele, și că i-aș strica vacanța, cu cine știe ce boală cretină și ireparabilă, m-a înghețat. Nici să plâng nu aveam cum, pentru că suferința se intensifica la fiecare respirație.

Și …atunci mi-am adus aminte de mama. Cum mă mângâia ea, cu palmele moi și călduțe. Și i-am vorbit, i-am povestit ce-am pățit, i-am spus tot. Aproape tot… „Ajută-mă, mamă, ajută-mă!”

Jur că în clipele alea am simțit că mama îmi face masaj pe frunte și la ceafă, acolo unde crâncen mă durea.

Am adormit ca un pui. Habar n-am dacă cefaleea asta ciudată mi-a trecut grație gândului despre mama sau a paracetamolului. Cert e că a dispărut complet. S-a dus! Și dusă a rămas.

Dana Fodor Mateescu- 2017