Iubirea dintre oameni capătă uneori forme neobișnuite, mai ales atunci când trebuie să supraviețuiasă vicisitudinilor. Când cei doi implicați nu pot fi împreună, deși și-ar dori și trăiesc pentru asta, sunt exact ca firele plapânde de iarbă încolțite în caldarâm, bătute de vânt, călcate în picioare de trecători, nevoite să stea la distanță unul de celălalt.

Îi cunoșteam pe amândoi, și pe Dana și pe Cosmin. Știam că se iubesc, dar nu au putut fi împreună niciodată. Vorbeam mereu la telefon, îmi povesteau ce simt, prin ce trec. S-au iubit în copilărie, platonic, s-au „sărutat” în adolescență cu mâinile, dar n-au mers mai departe. Poate de frica de a nu ciobi bibeloul de porțelan dăruit cu atâta generozitate de Cupidon… Nu știu.

Apoi anii au trecut în zbor. Fiecare a ajuns la casa lui, familie copii, greutăți. Undeva, însă, dorința de a se revedea mocnea latentă. Și au început să se caute unul pe celălalt. Poate o faceau în același timp, fără să-și dea seama, pentru că așa sunt sufletele oamenilor pereche, stau la taifas, în timp ce trupurile lor se vântură banale prin lume, pe nesfârșitele cărări ale labirintului numit viață.

Într-o bună zi soarta i-a adus din nou față în față. El, Cosmin, inginer, trecut binișor de prima tinerețe, ea, Dana, laborantă la un mare institut de cercetări. Înțeleseseră de mult că iubirea lor fără șansă n-avea nimic de a face cu cu timpul, cu filele ce zboară din calendar, cu fusul orar și logica. Nu și-ar fi trădat niciunul dintre ei partenerul de viață, n-ar fi făcut ceva necuvenit. Și totuși…

Ce spațiu le-ar fi fost rezervat și lor, ca suflete pereche, ce ore în care să se vadă așa cum făceu în tinerețe? Și-atunci au inventat împreună un timp și un spațiu numai al lor, ferit de ochii intrușilor, de bârfe, de răutăți, când ceilalți își dorm somnul. V-ați întrebat vreodată cum e să-ți dai întâlnire cu cineva noaptea, în locuri ciudate, puțin circulate, pe ploaie sau ninsoare? Plănuiau din timp câte o întâlnire și câte un motiv de a pleca de acasă. Obișnuiau să se vadă între 3 și 4 dimineața, în halte CFR anonime, pe drumul spre Cota 1400, noaptea, pe ploaie, făceau plimbări nocturne prin ninsoare, iarna, la minus 10 grade în centrul Brașovului sau în București, prin zone anonime. Și străzile, parcurile, aleile dintre blocurile ce sforăiau geruit, erau numai ale lor. La ziuă, reveneau acasă, fiecare în familia lui. Erau somnambuli din iubire. Doar cel care iubește fără speranță știe cu adevărat ce înseamnă Dragostea.

-Mă usuc pe picioare din cauza ta, îi spunea Dana, de fiecare dată. Nu mai pot fără tine, mă sufoc, n-am aer! Cum o să trăiesc de acum încolo? Cum?

-Nu știu, zicea Cosmin strângându-i palma în palma lui. Oftau amândoi și cerul era parcă mai greu peste ei…

-Nu pot să renunț la soția mea, la Mariana. Nu mi-a făcut nimic. N-o mai iubesc de mult, nici nu cred c-am iubit-o vreodată, dar mi-e milă de ea, și nu pot să-i întorc spatele după 30 ani de mariaj. Nu pot!

Și iar oftau împreună.

Atât făceau și nimic mai mult. Se întâlneau, se priveau adânc și se țineau de mână. Dar nu oricum, degetele lor făceau dragoste, atingerile ardeau de parcă pielea lor ar fi fost de jar.

Într-o vacanță, s-au întâlnit la mare. El era cu familia, ea la fel. Au simțit că le fuge pământul de sub picioare, pentru că nu puseseră absolut nimic la cale. Față în față, la aceeași terasă de la Neptun.

-Cosmine, ce tot te uiți la bruneta aia?, l-a certat nevasta. E mai frumoasă decât mine?

-Nu, mami, tu ești cea mai mișto gagică de pe litoral!, a mințit el trist, mușcându-și buzele de ciudă.

În noaptea aia, au vorbit la telefon și și-au dat întâlnire a doua zi, dimineață, pe plaja pustie.

Era frig, dar tot au intrat în mare. În larg, s-au îmbrățișat.

-Ce-ar fi să murim așa, acum, aici?

Și valurile sărate îi loveau peste ochi și peste obraji, biciuindu-i.

-Nu știu, Cosmine, tu nu vrei să renunți la nevastă. Eu aș pleca în clipa asta cu tine. Acum! Nu-mi pasă de nimic…

S-au despărțit cu inimile varză. Cosmin urma să-i dea un răspuns Danei până la prânz. Da sau nu. Alb sau negru. Mariana sau Dana.

Dar de atunci, din ziua aia, n-am mai știut nimic de ei. N-au mai răspuns la telefoane, nu i-am mai văzut. Și nici până în ziua de azi n-am aflat ce s-a întâmplat cu cei doi amorezi. Voi ce credeți?

Autor Răzvan Mateescu