Dacă ar fi să aleg unul dintre verbele limbii române, „vreau” e primul. Apoi, „iubesc” și „fac”.

Când eram mică, îmi doream să fiu mare. Voiam! Și dacă voiam, trebuia să se întâmple. Scrijeleam în tocul ușii (până la urmă l-am făcut zdrențe de atâtea tăieturi) fiecare…mișcare a oaselor mele, care refuzau să crească mai lungi. Pe la un metru și 60 de centimetri m-am oprit din sperat. (Acum am 1,57) OMG!!!

Apoi, mă priveam în oglindă și-mi doream să fiu mai frumoasă, mai blondă, mai puțin pistruiată, mai cu ochii verzi și cu dinții mai albi, să fiu cea mai și cea mai…

(Iar mă tachina „vreau”!) Parcă-mi făcea-n ciudă! Mă lua la mișto. Eu voiam, dar… Cum faci din maro verde?

Visam să plângă după mine tone de băieți, cu lacrimile cât pumnul, și să-și sfâșâie tricourile românești, pe care scria Mamaia, Litoral sau Olimp. Iar eu, zâna cartierului, născută pe la Gara de Nord, să-i privesc cu o îngăduință regală și să trec printre ei ca o balerină, pe poante. În urma mea, speram să se audă urlete, neapărat cu ecou: „haaaaa, ouaaaaaaaa, hăă-ăăăă, de ce nu ne iubeeee-hehhești? Da-naaaaa!”

Nici unul nu era pentru mine. „Sorry, băieți, eu am drumul meu în viață, nu vă pot sacrifica. Nu e vina voastră, ci a mea.” gândea teatral puștoaica din mine.

Aiurea! În realitate, afară de Sami, ovreiașul cu lațe roșcalii, care mă învăța numai prostii și mă băga în toate belelele, nu mă acceptau decât Bogdan, (unul de ziceai că s-a născut cu deștul în nas, – toată ziua se scormonea -) și Paulică, țiganul cu poliomielită, pe care l-am bătut într-o zi, pentru că a zis că tata e mai bețiv, mai prost și mai urât decât tac-su. N-am suportat!

Nu mă interesau nici sănătatea (ce? numai bătrânii își urează asta…), nici banii.

„Când o să fiu mare, vreau să devin cineva, dar să n-am nevoie de bani. Vreau să aduc bucurie oamenilor, să-i fac să râdă, să le deschid inima cu un deget…” Vreau!

Pe la 18 ani și-un pic îmi doream prieteni, mulți prieteni, din toate rasele lumii și toate categoriile sociale. Visam la medici chirurgi, stomatologi, actori, cântăreți, rockeri, motocicliști, jurnaliști, profesori, muzicieni, scriitori, poeți, pictori, ofițeri de la MI, sculptori, anatomopatologi (pentru ăștia aveam o chemare incredibilă și de neînțeles pentru multă lume), chinezi, bulgari, unguri, italieni, americani, spanioli și chilieni, dar și gunoieri, cocalari cu freză, bețivi, nebuni speciali, florărese vesele, drogați, oameni ai străzii sau criminali. Aveam o foame nestăpânită, o curiozitate (să nu zic patologică!) de a-i înțelege, de a-i „citi” pe fiecare, de a simți ce simt ei, de a scrie despre ei.

80% dintre toate dorințele astea ale mele, „secrete”, s-au împlinit. Am muncit mult, am învățat, apoi am uitat, am dat examene, le-am luat, n-am picat niciunul, am fost bucuroasă, mândră, liberă. Întotdeauna am fost liberă. Am făcut! Și am iubit. Și iar am vrut!

Au plâns și băieții după mine, așa cum îmi doream când eram mică. Tii, ce-au mai plâns! Mi-am dat seama că nu e nicio sfârâială, pentru că mi se făcea milă, ajungeam să sufăr odată cu ei și îmi era cumplit de greu să aleg. Prea erau toți mișto, iar eu doar una, și aia nițel cam tralala la cap.

De-a lungul vremii, am avut parte de toate surprizele și bucuriile profesionale, din copilărie și până acum, când am sărit de 50 de ani (caroseria se scorojește, se duce lichidul de frână, cade și pedala…țâșșșșșșșșșșșt).

20 % dintre dorințe nu s-au împlinit. Dar nu m-am supărat când viața m-a pocnit direct în mutra asta de castană zâmbitoare, atunci când mă așteptam mai puțin. Nu. Am înțeles că pe undeva greșeam.

Am plâns, am urlat, am sughițat, mi-am mușcat obrajii pe dinăuntru, am suferit, m-am făcut covrig de durere, mi-am tăiat niște haine (așa fac când am necazuri, cică le „aranjez”, sanchi!), am umplut saci cu pantofi și țoale, și le-am dat oamenilor străzii, am fumat 534 de țigări, am băut bere direct din sticlă și m-am uitat a 189-a oară la seria Brigada Diverse.

Dup-aia mi-a trecut. Mereu îmi trece. Dar nu uit! Și iert greu. Greu… spre niciodată.

Totuși, am fost o norocoasă, un copil care nu s-a maturizat niciodată. Care vrea mereu ceva. Altceva!

Am trecut de la adolescență (care la mine a durat până la vreo 33 de ani) direct la statutul de soție și apoi de mamă (Incredibil!!! Mi-a ieșit și mie!). Am fost insuportabil de fericită! Râdeam cu creierul, cu inima, râdeam cu degetele. Și, cum se schimba anul, speram. Speram mereu. (Știu, speranța e o curvă. Au zis-o alții mai deștepți decât mine.)

Ce vor oamenii, în general? În primul rând, sănătate. Pentru ei și cei pe care-i iubesc. Apoi, iubire, multă iubire, belșug, succes, bani mai mulți, impozite mai mici, birocrație mai subțire, o casă nouă, o mașină mai bună, un copil sau doi, o soție mișto (să nu ne certăm, să nu vină mă-sa peste noi, să nu mă controleze în telefon și în laptop, să…etc.), un soț capabil, înțelegător și cu bani, prieteni buni și la greu ajutători, călătorii prin Europa sau prin lume.

Eu? Ce mai vreau acum?

Vreau ca Andrei Cristian Mateescu să fie bine, să conștentizeze și să înțeleagă totul. Vreau să cânte, să-și construiască singur fericiri și să realizeze că lumea e sălbatică și trebuie evitate conflictele de orice fel. Cu zâmbetul pe buze. Surâsul lui va fi mâna care-l apără și-l mângâie, când eu voi pleca. (iar am treabă!)

Vreau să mergem la munte, la mare, în Italia, Anglia și Franța, vreau să ne dăm cu „ciocanul” și cu „linghișpirul”, în Orășelul Copiilor, până amorțim de râs și spaimă.

Vreau la mare! Vreau să beau cafea de la benzinărie și s-o vărs nițel pe mine când mi-e frig. Vreau să ascult ce zice iarba de pe câmpurile din Bărăgan!

Vreau mai multă liniște, mai mult timp, mai mult somn, vreau sănătate pentru cei pe care-i păstrez în mine.

Acum pictez clopoței și pun o fărâmă de zâmbet în fiecare punct și-n fiecare liniuță. Pe mine mă pictez cu lumină.

Vreau să rămân eu!

Vreau?

Linghișipr –línghișpir, linghișpire, s.n. – (reg.) Instalație cu o pistă rotativă, pe care sunt montate jucării (mașinuțe, căluți de lemn etc.), specifice parcurilor de distracții; carusel. – Din germ. ringspiel „inel de joc; joc în cerc”.

Dana Fodor Mateescu