În activitatea mea de antreprenor,  de zână tomnatică a notelor de transport, a facturilor și a combinațiilor de colete pentru Fan Courier și clienții magazinului online Artizanescu, am adeseori și întâlniri neașteptate cu oameni luminoși, coborâți din alte lumi, și din alte vremuri apuse.  Nici nu vă puteți închipui ce bucurii stelare am când intru în anumite case (vechi, normal!) unde pot cunoaște persoane care erau tinere când a abdicat Regele Mihai. Mor de plăcere să vorbesc cu ele, să le intru în sufragerii (sau în suflet?), să le cotrobăi ca un copil curios printre amintiri. E o beție ca un curent electric, la care n-aș vrea să renunț. Ați pus vreodată limba pe o baterie de 9 volți? Ei, cam așa e…

Știu, unii dintre voi o să ziceți că nu s-a inventat încă spitalul la care tre` să mă cazez eu, dar să știți că nu-mi pasă.

Să vă povestesc: ieri am fost să ducem un colet unui client care locuiește pe lângă strada Aviator Mircea Zorileanu, client care avea nevoie urgentă de obiecte. Locuința era într-un bloc vechi, de două sau trei etaje. Chiar dacă ne grăbeam teribil, n-am scăpat șansa de a duce pachetul. Ajungem. La poartă, o mâță gri: miau-miau-miorlau. O fetiță. M-am jucat nițel cu ea, că nu m-am putut abține.

Sunăm la interfon. O voce subțire ne indică să urcăm. Am deschis ușa grea și atunci am văzut-o. Ne aștepta, zâmbind, la primul etaj. Să fi avut peste  80 de ani, poate și mai mult. Dar n-o pot numi bătrână. Nu pot și gata!

Dragilor! Avea o lumină în priviri, o bucurie și-o noblețe, pe care rar le întâlnești pe la Romană, Crângași sau pe Calea Victoriei. Nimic banal! Nimic comun! Nimic mediocru. Îmi imaginez cum arăta la 20 de ani. La 35. La 50… O recompun mental. Iese ceva nemaipomenit.

Ne-a vorbit în cea mai catifelată și corectă limbă română și ne-a invitat înăuntru. Apartamentul seamăna cu ea. Vechi, dar nu bătrân, curat, aerisit, colorat discret, bine organizat, cu mobilă florentină, sculptată manual, cel mai sigur la începutul secolului XX, ghirlande și gheare de leu, toate din lemn bine mirositor. Pe jos, covoare persane, adevărate. Picturi pe pereți, grafică și acuarelă. Nume celebre. Statuete din bronz.

Respir încet, de teamă să nu tulbur peisajul și să nu pierd ceva din vedere. Eu însămi sunt tulburată și, așa cum fac cu toate personajele mele, mimă Clara, Maria, profesorul străzii sau fetițele din cimitir, mă umplu cu ele ca o cană din lut în care torni vin bun. Până la buză!

Am privit-o intens, fascinată. Femeia era, de sus până jos și retur, un zâmbet sincer, neprelucrat. Întreaga ei făptura magnetiza. Ochii mari și ireal de albaștri, gura, – cu riduri, da, – dar care încă își păstrase forma și suplețea de altădată, ovalul feței, nasul fin, urechile mici ca niște jucării. Tot ansamblul era bine desenat și minunat.

Era îmbrăcată elegant, de parcă ar fi plecat în oraș. Mâinile delicate – niște balerine, părul alb imaculat, prins la spate. Distincție. Rafinament. Farmec. Genul care niciodată nu discută despre durerile ei, despre locul de veci, medicamente („Oare mi-am luat azi Tanakanul?”).

Ea mi-a văzut uimirea și, cu siguranță, a simțit ce se întâmplă în mine. Am înduioșat-o.  Mi-a vorbit așa de frumos, încât puțin mai era și o îmbrățișam. 

Aș fi putut s-o descos în fel și chip. Să mă leg de orice obiecțel din casă, s-o întreb curioasă ca o puștoaică de 14 ani: „asta ce-i, dar cine e în poza asta? Dar cum arătați când erați mică? Unde v-ați născut? Ați fost profesoară cumva?!” Aș fi putut să-i spun: „doamnă, eu scotocesc prin vieți și prin poduri vechi, nu vreți să-mi povestiți cum ați reușit să vă păstrați așa de frumoasă?” Câte n-aș fi putut s-o întreb!?

Și… de-odată m-am oprit! Ca atunci când îți dorești mult un fluture colorat, întinzi mâna spre el, dar nu-l atingi pentru că-i furi pulberea aurie de pe aripi. N-am vrut să rup taina. 

Nu m-ar fi refuzat, sunt absolut convinsă. Știu, numai proștii sunt siguri, dar în cazul ăsta, regula nu mai e valabilă.

Așa că am tăcut, am mai privit-o o dată cu sete și cu toți ochii mei posibili, apoi mi-am luat la revedere și am plecat. Ea, femeia cu priviri zâmbitoare, ne-a urmărit din cadrul ușii și, grațioasă, ne-a trimis bezele cu mâna. Mi-am reamintit brusc de Blaga, de corola lui de minuni și am fost, din nou, fericită.

Dana Fodor Mateescu – 19 noiembrie 2019