N-a mai plouat de multă vreme-n București. Pământul din grădina mea are răni adânci, pot să bag laba piciorului în crăpături și se tot duce în jos. Poate ajung în Japonia.

Mi-e poftă de-un tunet, mi-e sete de-o ploaie deasă și binefăcătoare, să-mi ude iarba, petuniile, trandafirii, să-mi răcorească fruntea, părul și gândurile care-s așa de multe. Ploaia care curăță, ploaia care mângâie, ploaia care acoperă, ploaia care vorbește. O aștept.

Vreau să plouă cu stropi mari și grei care dor și mângâie, chem ploaia de zile-ntregi, ea nu aude, e surdă, săraca, e prin altă părți, are treabă.

Când eram mică, la țară, aproape de Borcea, priveam țigăncușele cum jucau Paparuda, ca să plouă. Erau desculțe, negre, cu niște ochi fioroși de frumoși, verzi, amețitori, te paralizau cu privirea… Îmi era frică de ele, dar numai prin preajma lor stăteam. Mă fascinau și mă îngrozeau.
Țăranii din sat le dădeau ceva de mâncare, de băut, țoale vechi, iar ele dansau de mama focului, cântau cu voci subțiri și alunecoase ca șerpii. Și, culmea! Ploaia le auzea și venea grăbită de parcă pirandele i-ar fi promis ceva, neștiut de noi, ăștialalți.
A doua zi cerul își desfăcea pieptul plin și dădea drumul șuvoiului de apă rece și bună. Ne alăpta pământul, pe toți, și răi, și buni, și urâți și frumoși, și țigani, și români, evrei, și machidoni, și turci, că erau mulți prin zonă. Bea toată lumea: păsările, copacii, pâmântul. Noi, copiii, alergam pe uliță cu gurile căscate și mestecam, ca pe-o bomboană, apa vie și curată.

Ia să vedem, îmi mai amintesc cântecul? E mult de-atunci.
Paparudă-rudă
Vino de ne udă
Cu găleata-leată
Peste toată ceata.
Cu ciubărul-băru
Peste tot poporu`.
Dă-ne, Doamne, cheile
Să descuiem Cerurile
Să curgă șiroaiele
Să umple pâraiele.

Dana Fodor Mateescu-12.08.2019/ Foto wikipedia