În mine locuiesc mai multe femei. N-am ce le face, oricât aș vrea să le dau afară din mine, să fug de ele, nu reușesc. Se țin de viața mea ca ciulinii de blana oii și ca bețivul de sticlă.
Cu unele mă împac bine. Le fac o cafea tare, le dau să bea, le pieptăn, le păcălesc cumva. Sunt cuminți, vin la mine ca mâțele, se mângâie de sufletul meu și-mi adorm în palmă. Altele sunt sălbatice, niște fiare, diavoli tazmanieni, maimuțe turbate, leoaice mușcate de pulpă. Cu nimic nu le pot împăca, mă rod în suflet ca o bătătură de pantof nou, pus direct pe piele. Și știți că războaiele se pierd de la bocanci. Dacă soldatul n-are bocancii buni și îl mai roade o bestie de rană până la os, gata! S-a terminat!
Când se ceartă între ele, îmi vine să plec în bălării, pe câmp. Și de multe ori chiar plec, le izbesc cu fruntea de pereții trupului meu, de nu se văd! Le bâltâcâi, până amuțesc și mă lasă o vreme în pace. Tac.
Fiecare dintre „danele” astea cer câte ceva. Una vrea să doarmă 10 ore, alta vrea să nu doarmă 30 de ore, alta sare-ntr-un picior pentru că vrea să meagră la concertul lui Beth Hart, alta vrea șalău cu ciuperci, alta plânge după o barcuță din Deltă. O Dană suspină după căciulița ei, pe care o iubește ca nebuna, una are chef să se plimbe prin Franța, alta să urce în Piatra Craiului și să respire stele, alta să înoate până la epuizare…
Degeaba le spun: „Fetelor, gata, potoliți-vă!”.
Cum să le mulțumești pe toate? Totuși știți ce le fac? Beau un ceai fierbinte, le opăresc bine, apoi le iau de păr pe toate și le arunc cât colo. Afară cu ele!
Până se întorc, – că se întorc nebunele, știu drumul, – rămân goală pe dinăuntru ca o statuie de sticlă. Abia atunci aud bine liniștea.
Dana Fodor Mateescu