Suntem în prag de Crăciun, întind o mână și-l ating pe obraji, închid ochii și-i simt aroma veche de când lumea.
Crăciunul meu cel mai bun și mai adevărat e copil. El miroase a mamă tânără, a chec fierbinte și-a prăjituri evreiești cu nucă multă și miere, a brad crud și-a lemne arse în soba roșcată, ridicată, acolo, în anul 1901, când a fost construită casa.
Crăciunul meu avea buzunarele pline de povești născocite sau adevărate și era înalt până la cer. Pe acolo cobora sania lui Moș Gerilă, un înlocuitor al lui Moș Crăciun care, în anii ăia, era reținut de comuniști la granița României.
Pentru noi, copiii, era bun și Moș Gerilă, tot cadouri aducea, numai că semăna la mutră cu Ceaușescu. Cum să-l gonești?! Și pe noi nici nu ne interesa dacă vine de la Congresul al 11-lea al PCR sau din Laponia. Important era că apare cu daruri, dulciuri și bucurie.
Am o salbă formată din 53 de Crăciunuri, mi-o pun la gât și-mi stă bine cu ea, mă curăță de tristețe și de greșelile pe care le-am făcut cu voia sau fără voia mea. Dar mai ales, cu voia mea! Sunt cele mai dureroase.
Al 53-lea Crăciun îl țin în mine și nu-i dau drumul, orice s-ar întâmpla! În el „joacă„ actorii mei preferați: mama, tata, frățiorul meu, copilul meu, bunicii, nașii, prieteni dragi, pe care nu i-am văzut de ani de zile, iubiri plecate, iubiri venite și devastatoare.
În piesa asta joc și eu, mai multe Dănuțe și Cristinici, întâi mici, inconștiente, răutăcioase și fericite, apoi din ce în ce mai puțin fericite, schimbându-și trupurile ca pe niște hăinuțe care rămân strâmte, mult prea strâmte…
De Crăciunul cu numărul 53 știu foarte bine ce-mi doresc. Mereu am știut. Și știe și el!
Fiecare ne purtăm Crăciunurile în noi, parfumate, triste sau vesele, luminoase, vii. Suntem bogați și nu știm asta, vrem mai mult și mereu altceva. Până când va sosi ultimul. Ultimul Crăciun.
Dana Fodor Mateescu