Când l-am cunoscut, în urmă cu vreo 25 de ani, am simțit un clește de foc în laringe. Da, acolo, pe la doamna Tiroidă. Lumea în care mă învârteam ca un titirez cu părul lung o luase razna, în sus, fugise, se evaporase. Parcă cineva îmi dăduse cu o rangă peste țurloaie și rămăsesem doar EU cu EL… La naiba!!!

N-am văzut îngeri, nu-mi cântau privighetorile la cap, nici pitpalacii, nu-mi crescuse tensiunea arterială, pe care o am și acum revoltător de mică. Dar ceva ciudat se întâmplase cu mine. Nu era ca altă dată. Poate pentru că mă apropiam de 30 de ani? Dracu` știe…

N-am simțit fluturi în stomac, nici omizi, așa cum pățeam adeseori când mă îndrăgosteam (rar de tot, dar mi se întâmpla!). Prietenii mei din gașcă ziceau: „Fodorina, ești atât de rea, încât nici să te îndrăgostești nu ești în stare!!!” Aiurea!! Cred că erau invidioși!

Îmi amintesc că trebuia să ajung la o conferință de presă la Ministerul Transporturilor și întârziasem. Am dat buzna, mi-am bălăngănit geanta și tot conținutul s-a vărsat pe masă: pixuri, carnețele, pagini rupte, cărți de vizită, un capac câștigător de la o bere, o agrafă, un morcov (țineam să am o privire ageră și o piele fină!) și o punguță cu Bicarbonat, care ieșise și se împrăștiase peste tot.

De ce Bicarbonat? Nu mă despărțeam de el, ca bețivii care au arsuri! (Știu de la tata. Bicarbonatul i-a fost cel mai bun prieten, după mama, firește! și nea Cristea, amicul lui, Dumnezeu să-l ierte! cu care se îmbăta festiv la Gogoșarul.

Când îl controlam în copilărie prin paporniță, printre diode, tranzistori ruginiți și crăcănați, sârme, lămpițe de la televizoare vechi, leduri sau tirbușoane, era și o cutiuță de medicamente plină cu „bicarbonat pentru arsuri”. Atunci credeam că tata se ardea cu foc și punea praful pe bubă. Ulterior am priceput că incendiul avea loc în stomac și era produs de un lichid incolor denumit pălincă.)

Mie mi se părea că Bicarbonatul e mai eficace decât Dicarbocalmul în durerea de stomac. Eu nu aveam arsuri de la palincă, ci de la gastrită, care își făcea de cap ori de câte ori răbdam de foame.

De la distanță, praful împrăștiat pe masa ministerului de transporturi părea cocaină, toată lumea se uita chiorâș la mine: „Asta de la Radio 21 trage pă nas?”

Eu, valuri de rușine, eram jenată, nu știam cum naiba să maschez toată situația, am început să suflu: pfuuu, dar al dracu` biarbonat a zburat direct în ochii unui coleg de breaslă, care m-a și apostrofat rapid cu vreo două vorbe de mahala, de nereprodus aici. În vocea lui am ghicit numele cartierului de unde provenea, strada, blocul, dar la etaj m-am încurcat.

Televiziunile filmau de zor, ministrul transporturilor, Băselu, of course: bla-bla-bla, nu mai știu despre ce naiba vorbea, infrastructuri, Gara de Nord, trenuri…Ziariștii scriau ca la școală. Numai eu mă foiam. Fața mi se încorda, eram încruntată, îmi mușcam buzele până la sânge, mă durea, ce mai!! Dana cea zglobie ieșise din trupul ei, rămăsese o porcărie de femeie, chircită și verde la față. Fraților, mă durea nenorocitul ăla de stomac, de-mi venea să mușc din masa de conferințe! Ați avut vreodată arsuri crâncene la stomac? Hai, ziceți că n-ați urlat de durere, măcar o dată în viață!!! Simțeam că zeci de raci mă taie cu cleștii lor pe dinăuntru.

În partea dreaptă, întins pe masă, se mai zărea nițel bicarbonat, aproape de brațul vecinului, un tip necunoscut, cu niște ochi albaștri, maaari, bizari.

Nu aveam de ales. Trebuia să ajung ACOLO!!! Altfel, criza de stomac avea să-și facă apariția violentă, ca o bestie, și tot elanul meu muncitoresc urma să fie compromis definitiv.

Cum să fac? Doamne, cine mă poate ajuta??? Încerc să strecor, pe șest, palma dreaptă pe sub cotul bărbatului de lângă mine. Tresare. Mă simte imediat. Rânjesc ca o cretină prinsă că a copiat la teza de la istorie și îmi retrag mâna urgent. El îmi zâmbește ademenitor. Ochii ni se întâlnesc două secunde. Ai lui îmi înfig mâinile în păr, îmi dau capul pe spate și mă sărută pe gură…

„Aș vrea să-mi iau Bicarbonatu` înapoi!”, îi șoptesc tremurând, în timp ce Băselu îi tot dădea înainte cu coridoarele lui Paneuropene. Colegul nu înțelege. Ba mai pune și palmele în praful meu, chestie care mă scoate din minți total!

„Poftim! Acu tre să-l lingi p-ăsta pe mâini, tâmpito ce ești!”, mă cert singură.

Reușesc totuși să recuperez așa, cam la vreo 20 de grame de bicarbonat și mi-l aduc în față, lângă agenda pe care n-am scris nimic azi.

Victorie! Mă aplec. Se uită cineva? Mă filmează ăia de la Antena 1? Tele 7 ABC? Nu! E bine! Acum e momentul! Dau cu limba, adun praful, și mă ascund în spatele palmelor! Înghit. Pfoai!!! Are un gust oribil de pește împuțit, ștramp de nailon și dop de plută, cine știe cu ce otreapă împuțită o fi șters masa, în dimineața aia, femeia de serviciu, și odată mi se întoarce stomacul pe dos, la gândul ăla! Mă pricep să-mi fac singură scârbă!

Beau apă minerală, că asta am găsit în dreptul meu, apa plată dispăruse. Apă carbogazoasă plus bicarbonat! Perfect! Napalm!

Mi-e rău cu adevărat. Mai am puțin și fac spume la gură. Noroc că mă salvează frumușelul din dreapta. Îmi cere o țigară, că ale lui cică se terminaseră. Fuck! Îl aud ca prin vată. Cu ultimele puteri îi arăt pachetul de Gauloises albastru. El ia una, apoi între noi se înfiripă o discuție cam stranie. Cel puțin, o tanti din stânga mea, nu mai știu de la ce publicație, nici nu contează, ne urmărea oripilată:

-Te simți bine?, mă întrebă tipul cu ochi albaștri.

Mie îmi venea să urlu!

-NU! Mă doare stomacul!, i-am hârâit sinistru în ureche.

Bărbatul mirosea turbat de bine! A scos o pastilă albă din buzunarul de la piept și mi-a băgat-o în gură.

-Ia-o! O să-ți treacă.

Auzind așa ceva, vecina din stânga a căscat ochii, credeam c-or să-i cadă în agendă. Avea ce să povestească la redacție când va ajunge!

Oare ce naiba o fi? Că e bună la gust! Și mentolată. Aaaaah! Ce bine eeee! Durerea îmi trece și Dana, pe care o cunosc eu, revine.

-Merci!, îi șoptesc bărbatului strașnic mirositor.

-Eu sunt Răzvan!, zice el în loc de răspuns.

-Iar eu sunt…

-Știu cine ești…îmi taie el avântul și dăruirea. Te urmăresc de multă vreme pe la conferințe, pe la mitinguri, pe la…

Ei, în momentul ăla mi s-a pus în gât cleștele de care vă povesteam la început. M-am înecat. M-am sufocat. Pastila se topise, conferința se terminase de mult, dar eu tot nu puteam să grăiesc. Așa că…am tăcut.

Dup-aia, Răzvan mi-a dat toate datele, ca să am și eu ce relatare să fac la radio, apoi am ieșit afară din Palatul CFR. Amândoi.

Ploua cu spume. El n-avea umbrelă. Eu da. Era plină de bicarbonat, fusese în geantă, dar mă mai interesa? Nu. Am deschis-o și am pornit-o spre stația lui 178. Nu mai atingeam asfaltul. Sau mi se părea?

Love is in the air, îmi cântau gândurile-n cap ca greierii și, de atunci nu ne-am mai despărțit. N-am înțeles niciodată de ce. El nu făcea parte din categoria bărbaților care-mi plăceau mie: duri, tip Greuceanu, cu păr pe piept în formă de T, pletoși, eventual tatuați, cu motor la scară! Noooo! El era opusul: cumințel, calm, cânta la pian, la chitară, nu suporta să meargă în crâșme penale și nici să se bată cu golanii. Cum se întâmplase, cum mă îndrăgostisem așa de rău, zău că nu vă pot spune, pentru că nici eu nu știu!

Când l-am întrebat mai târziu ce medicament miraculos mi-a dat ca să-mi potolească durerea aia de stomac, mi-a spus că…era un tic-tac! O biată bulină banală de Tic-Tac.

-Fugi, d-aici! Îți bați joc de mine? Ce tactică ai în tine!

-Nu. E adevărat. Te iubeam așa de mult, încât ți-a trecut. Iubirea mea ți-a luat durerea cu mâna.

Nu am crezut o iotă! Și nici acum nu cred!

Dana Fodor Mateescu