Recent, m-am întâlnit cu o fostă amică din copilărie, n-o știți voi. Pe vremuri arăta splendid, blondă, înăltuță, cu un corp perfect, frumușică și cu niște sâni de revistă, mărișori. Asta în vreme ce eu eram ca un băiețoi de 12 ani, cu voce de soprană, cu 50 de grame de substanță mamară în stânga și cu vreo 45 în dreapta. La bairamuri sau concerte rock îmi băgam șosete și alte chestii, dar după vreo 6 ore de zbânțuială, îmi cădeau „țâțele” prin sufrageria sărbătoritului. Auzeam că mă strigă vreunul:

-Danooo, ștrampu` ăsta e al tău?

Penibil!!!

Ei, dar se vede că timpul scormone în noi și ne schimbă nițel. Acum, amica mea arăta cu totul altfel. Era altcineva, îmbrăcată numai în blană de vulpe albă, care vorbea cu…vocea ei.

Am discutat, ne-am pupat aerul de lângă cercei, ne-am lăudat copiii.

-Vaaai, Dano, da` tu nu te-ai îngrășat delooooc! (aiurea! Am pus pe mine vreo zece kile de când ne-am văzut ultima oară, prin 93, da` ce știe ea!)

Blonda, în schimb, a cam adunat șunci și guși. Mă privește subțiat, de parcă am trădat-o:

-Nu cumva ai alăptat!

-Ba da, apuc să zic.

-Nu te cred! Cu ce dracu`? Ia să văd, mai ai șosete? Și dă să mă apuce de un sân real.

-Auci!

Odată se înfoaie curcă:

-Dar proastă mai ești! Tu nu știi că ți se lasă până la brâu? Păcat de tine, te credeam mai deșteaptă!

Încerc să-i explic cât de benefică e alăptarea, că e o minune a naturii, o întreb pe ce lume trăiește, dacă are televizor acasă, dacă a citit pe Internet despre asta…

-Cora, dar e senzația aia extraordinară că îți hrănești puiul, că îi dai vitamine, că îl ajuți, e legătura supremă care se face între tine și el, alăptatul înseamnă comunicare și iubire. Înțeleg dacă aveai vreo problemă de sănătate, dacă ți-ar fi interzis medicul, dacă laptele tău nu era bun, dar așa?

N-am avut cu cine mă-nțelege. Amica mea din anii 90 are idei fixe și năucitoare:

-Ceee? Du-te-ncolo! Ce comunicare? Ești tembelă, ca de obicei, nu te dezminți! Ha! Ha! Auzi, comunicare prin țâțe! Când i-oi povesti lu` Franco (soțul ei!) o să râdă de-o să facă pe el, că așa face mereu, se țârcâie la efort, tre să-l duc dracu` la un urolog bun, apropo, știi vreunul?! Așa mă enervează, cum râde, cum își udă blugii ca un tâmpit!

Apoi revine la subiectul alăptării:

-Fato, abia îmi pusesem silicoane și mă cam jenau. Da` copilu` meu e gras și voinic. I-am dat lapte praf, e bun și ăla.

-Și a fost vreodată bolnav?, îndrăznesc s-o întreb.

-Ei, ca toată puștimea normală: rujeolă, pojar, viroze, o mică pneumonie, bronșită, otită, dar s-a întărit, e imunizat. Ce, Andrei al tău n-a fost internat niciodată la spital?

-Nu!

Blonda nu m-a crezut. Cică mint. M-a privit cu suspiciune, mai să mă plesnească. Mi-a zis, brusc, că e grăbită. Are treabă multă. Și s-a cărat spre Piața Unirii învăluită în blănurile și țâțele ei pretențioase.

M-am uitat luuuung după ea și, pentru prima dată în ultimele zile (care au fost oribile!) am zâmbit laaarg și m-am simțit fericită și frumoasă.

Dana Fodor Mateescu