Fata din dulap, o poveste din Bucureștiul anilor 90

În vara lui ’90, când Bucureștiul încă mirosea a benzină proastă, a mici și a libertate nouă, a venit în Capitală o fată de șaptesprezece ani, dintr-un sat uitat de lume. Șapte frați avea familia lor, fiecare cu alt tată, de ziceai că neamul fusese făcut la bâlci, nu în casă de oameni. Mă-sa era femeie descurcăreață, cu gura slobodă și ochii mereu după interes, iar mezina, Ica, îi semăna leit.

Frumoasă era fata, mamă-mamă… Avea niște ochi verzi, mari, umezi, de parcă ținea pădurea în ei. Gene lungi, sprâncene arcuite, guriță mică și obraji de păpușă. Dar când deschidea gura, cădeau prostiile din ea ca prunele viermănoase din pom. Și mai avea ceva: era rea. Nu rea din supărare, ci rea rece, cu socoteală. Prefăcută, oportunistă, genul de femeie care te mângâie cu o mână și-ți caută portofelul cu cealaltă.

— Du-te, maică, la București să te faci cocoană! îi zisese mă-sa după ce Ica picase treapta a doua la liceu. Vorbesc eu cu nea Tase. Are pile, a fost șef la Alimentara. Te bagă la seral și stai la el, în Pajura.

Despre nea Tase vorbea satul de ani întregi. Fusese amantul mă-sii, iar lumea șoptea că una dintre surorile Icăi era făcută cu el. Da’ în sat bârfa crește mai repede decât porumbul.

Și uite-așa s-a urcat Icuța în tren. Tâcâ-tâcâ, scârț, bum, zdrang, până la Gara de Nord. Cu o sacoșă de rafie, o pereche de sandale ieftine și niște vise mai mari decât ea.

Nea Tase a primit-o bine. Prea bine.

I-a dat cameră, mâncare și, după două seri, i-a dat și de înțeles că nimic nu-i pe gratis în București. Dacă mai ștergea praful prin casă și îl „vizita” noaptea, avea ședere bună. Ica n-a zis nu. Dar nici nu i-a convenit. Îl suporta cum suporți o măsea stricată: până găsești dentist.

Tot nea Tase a înscris-o la un liceu economic, la seral. A băgat-o și vânzătoare la ICL Alimentara, la dulciuri. Mânca fata dropsuri pe ascuns de-i trosneau fălcile. Când o vedeai, avea obrajii umflați ca un hamster. Numai mentolate și caramele mesteca.

Cu chiu, cu vai, a terminat liceul. Și când a luat BAC-ul, s-a umflat în pene de parcă intrase în Academia Franceză. Prima din neamul lor cu diplomă. Cine mai era ca ea?

Pe atunci îl cunoscuse pe Nicu.

El avea șaptesprezece ani și încă mergea la liceu. Ea douăzeci și unu. Da’ băiatul căzuse lat când o văzuse. Dragoste de-aia prostească, de-ți tremură stomacul și îți transpiră palmele. Iar Ica știa exact ce efect avea asupra oamenilor.

La început îl mângâia, îl alinta, îi spunea „puiule”. După aia a început să-l roadă. Ba bani, ba atenție, ba gelozii. Îl toca mărunt, ca pe ceapa de zacuscă.

Între timp, cu nea Tase se stricase treaba. Moșul o pipăia prea des, iar ea se săturase să fie bibeloul unui bătrân libidinos.

— Pa și pusi, tataie! i-a zis într-o zi și dusă a fost.

Când părinții lui Nicu au cunoscut-o, au simțit imediat că fata era șurlă veche.

— Băiete, asta te mănâncă de viu! i-a zis maică-sa.

I-au interzis relația. Atunci Ica a trecut la șantaj.

— Dacă mă lași, mă arunc pe calea ferată!

Nicu aproape că înnebunise de frică și iubire. Așa că a găsit soluția minții lui crude de adolescent: o băga în casă pe ascuns.

O ascundea în șifonier.

Îi făcuse acolo culcuș. Cu veioză, apă, biscuiți și reviste. Seara, când ai lui adormeau, o scotea ca pe contrabandă și îi aducea mâncare furată din bucătărie.

Așa au trăit.

Ea în dulap. El în minciună.

Doi ani.

Între timp, pe Ica au dat-o afară de la Alimentara. Fura. Ba un pachet de cafea, ba ciocolată, ba bani mărunți. Nimic spectaculos, dar suficient cât să zică șefii „gata”.

— Ce ne facem, iubire? l-a întrebat ea, cu voce dulce, deși în ochi i se vedea clar că aștepta sacrificiul.

Și prostul de Nicu l-a făcut.

A abandonat școala și s-a angajat în piață, la tarabă, cu banane și portocale. Erau ani în care banana încă părea lucru de lux. Iar Ica îl ajuta „la vânzare”. Adică stătea lângă el și făcea ochi dulci clienților. Se strângeau bărbații la tarabă ca muștele la pepene spart.

Nicu muncea până cădea din picioare. Slăbise rău. Fața îi intrase în cap, mâinile îi miroseau permanent a coji de portocală și transpirație. Toți banii îi dădea pe hainele Icăi, pe parfumuri și pantofi.

Ea dormea tot în dulap.

Cinstea casei, chipurile.

După încă doi ani, Ica s-a plictisit. Nicu era prea obosit ca s-o mai intereseze ca bărbat. Așa că l-a schimbat rapid pe un tehnician dentar.

Nicu a încercat să se omoare.

A ajuns la balamuc.

Iar Ica i-a spus rece:

— Asta e viața. N-ai știut să prețuiești o femeie ca mine.

Nici cu tehnicianul n-a stat mult. A prins din zbor un fost colonel de miliție, pensionar, plin de bani și nostalgii comuniste. Ăla a dus-o prin Paris, Madrid și Roma. Ica mergea pe bulevarde cu nasul pe sus, de parcă se născuse la Athénée Palace, nu lângă buda din fundul curții.

Dar viața are umor prost.

Colonelul a înșelat-o cu una mai tânără.

Atunci Ica a făcut un scandal monstru, a plâns, a bocit, aproape că făcuse amigdalită de nervi. Și, rămasă fără casă și fără sponsor, s-a întors la Nicu.

Băiatul a început să plângă când a văzut-o.

— Ți-am păstrat locul din dulap… i-a zis. Eu acolo am dormit după ce ai plecat. În mirosul tău…

Îi lipise și postere cu Madonna și Prince în interiorul șifonierului.

De parcă dulapul devenise altar.

A mai stat cu el încă un an. El muncea, ea umbla hai-hui prin București. Seara: pac, în dulap.

Până într-o zi, când a intrat într-o gelaterie.

Voia o înghețată de vanilie și nu-i ajungeau banii. Patronul, un arab tânăr și fermecat de frumusețea ei, i-a dat trei cornete gratis.

Și gata.

Pac-pac.

Dragoste.

S-a mutat la el chiar în ziua aia. Ali a băgat bani în ea ca într-un proiect personal: facultate particulară, haine, vacanțe, apartament frumos în Drumul Taberei.

Ica uitase complet de Nicu și de tehnicianul dentar. Cine mai erau și amărâții ăia?

Dar și Ali a murit repede. Infarct. Nici patruzeci de ani nu avea.

Familia lui a vrut s-o dea afară din apartament, că o mirosiseră și ei ce fel de femeie e. Dar n-au reușit.

Ica a plâns vreo trei luni. Cu suspine, cu ochi roșii, cu jelit de teatru ieftin. După care s-a ridicat frumos, și-a pus ruj și a mers mai departe.

A vândut apartamentul și și-a luat altul, la Muncii.

S-a angajat educatoare la o grădiniță privată. Surprinzător, copiii o iubeau. Avea răbdare cu ei. Poate fiindcă oamenii mici n-o interesau ca pradă.

Directorul grădiniței era bogat, influent și foarte impresionabil la femei frumoase. În șase luni, Ica era în patul lui. Într-un an, omul divorțase și o luase de nevastă.

Și uite-așa ajunsese Ica doamnă.

Vilă lângă Herăstrău. Șofer personal. Rochii scumpe. Interviuri la televizor.

La o emisiune chiar fusese declarată „Femeia de succes a anului”.

Vorbea dulce, elegant, cu mâinile împreunate în poală, de ziceai că se născuse pe blană de hermină, nu desculță în praful satului.

— Totul se poate prin ambiție și inteligență, spunea ea în platou.

După emisiune, a urcat în mașina luxoasă. La un semafor, un cerșetor cu părul vâlvoi s-a apropiat de geam.

— Ica… iubirea mea…

Era Nicu.

Slab, murdar, cu ochii duși.

Băiatul care o ținuse ani întregi în dulap.

Ica l-a privit ca pe o gumă lipită de talpă. A scos o bancnotă de zece lei și i-a aruncat-o.

Semaforul s-a făcut verde.

Mașina a plecat.

Iar Nicu nici măcar nu s-a aplecat după bani. I-a lăsat acolo, în mijlocul străzii, fluturând în vânt, ca o batjocură.

DFM iunie 2026

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc! 

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală.

Nu există beneficii sau produse garantate.