Alina îl privea înmărmurită pe bărbatul care stătea la masă. Îl vedea agitat, privind întristat în toate părțile. Părea că așteaptă cu nerăbdare pe cineva și că acesta întârzie.

Chipul bărbatului îi amintea Alinei de cineva. Da! Avea ochii lui și felul lui de a-și învârti o șuviță.

Se aprope de el, trebuia să-i audă glasul!

-Bună ziua, sunt patroana pensiunii, vă pot ajuta cu ceva?

-Parcă nu mi-ar strica o cafea caldă cu lapte și un corn sau…

Bărbatul ridică din umeri nehotărât.

Alina tresări… mâinile îi tremurau ușor. Învingându-și emoția, îi puse în față un meniu.

Chemă o chelneriță tânără și, numai zâmbet, o rugă să se ocupe de el.

Intră în sala restaurantului și îl privi prin ferestre… Da, era el! El, cu părul grizonat, cu câteva kilograme în plus, cu ochii miopi și început de chelie.

În fiecare an îi recitea scrisorile și urca sus, pe creste, să-i aprindă o lumânare… O cruce din fier forjat, împodobită cu frunze de viță îi purta numele. Trecuseră douăzeci și cinci de ani!

Îl mai privi o dată și… încă o dată. Închise ochii șu revăzu doi copilași cu ghiozdanele în spate, mergând la școală, doi adolescenți mână în mână, mergând spre liceu, doi îndrăgostiți îmbrățișați pe băncuța din spatele tufei de liliac, doi tineri beți de fericire în grădina studenției, noapte de dragoste când două trupuri curate s-au întâlnit prima oară. Vise de viitor.

Excursii în munți, apoi un viscol, o avalanșă… o durere infinită și o tăcere de moarte.

Alina a așteptat o minune și s-a mutat aici, lângă muntele care i-a furat iubirea.

Îl privi din nou. Trăia! Unde a fost?

Sigur își așteaptă soția și copiii, sigur, undeva în lumea asta o casă îi poartă numele și un copil îl strigă „tată”!

Alina oftă, și își șterse lacrimile înghițind cu greu amărăciunea. Își făcut curaj și se apropie de masa lui zâmbind.

Bărbatul o privi câteva clipe, apoi, cu o față luminată de o bucurie lăuntrică, întinse mâinile spre ea:

-Dumnezeule! Semănați atât de mult cu cineva!

Arătă cu degetul spre munte.

-Masivul ăsta mi-a ucis toate visele!

Alina își duse mâna la piept, de-abia stăpânindu-și plânsul și bătăile inimii.

-Dane, tu ești? Sunt eu, Alina!

Bărbatul se ridică cu greu în picioare, sprijinit de o cârjă cu cap nichelat.

Două trupuri îmbrățișate se regăsiseră. Amărăciunea atâtor anotimpuri…

Muntele îi prive semeț, îmbrăcat în purpura amurgului, parcă cerșindu-le iertate.

Autor Liliana Simion

Fragmentul de mai sus face parte din volumul Descoperire cu tâlc și alte povestiri, apărut la editura Cristian PlusArt