Dimineață, Gara de Nord, bilete, trenul meu.

Miroase a cafea vărsată pe peronul încins ca o sobă, a KFC și cartofi prăjiți, a țigară proastă și udă, a geamantan și-a cărbune. Miroase a plecare…

Iată-mi locul de la fereastră, bagajele, calea. Pornim. Vin peste mine lanuri de floarea-soarelui, de grâu copt, trenuri, trenuri, trenuri, ca niște oameni pe lângă care trec fără să-i ating, stații, păsări, șine de cale ferată, Dunărea mea și deasupra, un cer care mă minte în față, privindu-mă-n ochi.

Mergem la mare.

Ajungem la Eforie-Nord, ne cazăm, și… țac-pac, în câteva clipe suntem pe plajă, mamă și fiu.

Soarele vrea să mă muște de cap, parcă a înnebunit, dar briza, draga de ea, îl oprește ca o mamă grijulie, care-și protejează puiul cu palma.

În stânga, la o terasă, se aude Margareta Pâslaru cântând. Cineva e nostalgic… În dreapta urlă o „pompă” (bumți-bumți-bumți) care se amestecă iute cu Margareta mea și-o înghite într-o supă de sunete.

E lume multă pe plajă, degeaba zic televiziunile că litoralul românesc e pustiu. Aiurea! Vrăjeală de doi lei, e un furnicar, un du-te-vino, oamenii se bălăcesc, se bucură, beau bere, sucuri, mănâncă, fumează, strigă, se ceartă, se împacă, se pupă sau își fac poze.

Apa e minunată și simt că mă colorez în turcoaz în timp ce plutesc în derivă. Toți oamenii sunt niște albine mari care zumzăie agitate în jurul meu. Ador să ascult ce-și spun, când mă întorc la prosop.

„Vaaaaliiiii! Ieși afară din apă, imediat!”

„Mirceaaaa, ia-mi și mie o bere!”

„Nicoleta, vrei înghețată? De care?”

„Dorinaaaa, unde mi-ai pus colacul?”

„Ma-maaa, Nicu aruncă cu nisip!”

„Bă, potoliți-vă, că acu plecați acasă!”

„Tata, jucăm fotbal?”

„Laurențiu, ești idiot? Bine, mă, așa se lasă telefonul? Boule! Și ochelarii mei unde sunt?”

„Mamaieee, Marco mi-a arătat puța, să știi!”

„Marco, fir-ai al dracu, lasă că te spun lu mă-ta, acu o sun!”

„Mă duc să iau țigări și mititei. Vreți și cola?

„Mama, fac caca!”

„Numărul ăsta cu 355 la coadă e al tău? Tu m-ai sunat?”

„Cine mi-a luat prosopul verde?”

„Patrick! Nu băga aia în gură, e caca!”

Mă distrez, de n-am treabă! Îmi iau și eu un pahar cu bere rece. Tare bună mai e! 😉

Din zece în zece minute îi aud pe vânzătorii ambulanți, care nu mai știu ce să scoată din ei ca să-și „mărite” marfa. Întocmesc rime ad-hoc stârnind indignare sau hohote de râs, în funcție de percepția și educația fiecărui turist tolănit în nisip ori pe șezlong.

„Ia porumbul, porumbelu care scoală cocoșelu… (WTF?) Ia gogoașa, nu dormi, dacă tânăr vrei să fii! Nu mai sta atât la soare, că te arde-ntre picioare!”

Din când în când, cineva nevăzut de mine, zbiară: „Alo, alooo, mai avem două locuri în barcă. Grăbiți-văăăăă!”

Trag aerul sărat în piept și mă cuprinde toropeala.

Mi-e foame! Dinspre restaurante și terase vine un miros parșiv de grătar și lemn ars, de pizza, salata de castraveți și obrăjori de porc, care se topesc în gură. Leșin de poftă, dar mai stau. Aș mânca o ciorbă de vacuță sau un storceag. Mmm!

Nu mă las luată de gânduri, pentru că trebuie să-l păzesc pe Andrei, care e-n valuri, aproape de geamandură. Îl chem. Dau din mâini. Sar. ”Andreeeei! Vino mai la maaaal!” N-aude, sau se face că n-aude! Mor de nervi, l-aș bate la curul gol, dar mă țin, e mare, e înalt, trebuie să se descurce într-un fel, și să fie precaut.

Vine! În sfârșit! E ud și arată minunat, nu că-i realizat de mine și de tac-su, dar chiar e un mascul reușit. Spate puternic, brațe, piept, abdoment suplu, picioare lungi. Sunt mândră de el, dar nu-i zic, mă fac că scutur prospopul de nisip…

Mă bucur de clipa asta, sunt fericită șapte secunde, apoi îmi desfac părul. S-a ondulat de la sare. Zâmbesc. Am din nou 20 de ani.

Pa! Mă duc în apă să-mi plimb venele printre stele și îngeri.

Dana Fodor Mateescu, 20 iulie 2022