„Mama, cum era Bucureștiul când erai tu tânără?” m-a întrebat fiul meu într-una din zilele trecute.
Am oftat din toată ființa mea, apoi m-am apucat să-i povestesc. Bref, că n-are răbdare și se plictisește repede.
Cum arăta Bucureștiul meu în anii 90? Cu totul altfel decât acum. Era frumos, pletos și purta geci de motor, direct pe pielea ușor umedă, diminețile. Bucureștiul meu cânta la chitară melodiile lui Vali Sterian și încă visa că va fi bine. Era sărăcuț, cam tulburat la creier, cu mulți nebuni pe străzi, oameni fără casă și copii care trăgeau pe nas aurolac și spălau mașini în intersecții. Gura Bucureștiului meu mirosea a moarte și-a libertate.
La Romană era un țigănuș simpatic (rockerii care își făceau veacul în zonă trebuie să-l știe) care îl imita pe Michael Jackson. De fapt, așa-l și striga lumea: „Michael”. Cânta și dansa extraordinar de bine. N-avea mai mult de zece ani. Trăia pe străzi… Mereu îi dădeam bani, când aveam. Dintr-o dată, a dispărut. Nu l-a mai văzut nimeni.
Pe vremea aia, Bucureștiul respira sub influența fenomenului Pieții Universității și a Golaniei, avea ziduri care „vorbeau”. Oamenii erau împărțiți în „trădătorii drogați ai lui Rațiu și ai lui Câmpeanu” și „oamenii de bine ai lui Ion Iliescu”.
Pe la începutul anilor 90, aproape toată lumea învârtea câte un mic gheșeft, o combinație, o vitejie, ca să scoată un ban, de-ai fi jurat că românul s-a născut afacerist, nu poet și patriot.
De la Romană și până la Unirea, Bucureștiul meu purta la piept o salbă de tarabe și tărăbuțe, măsuțe și scăunele, la care micii și minunații întreprinzători, de atunci, vindeau casete audio, video, tricouri cu Metallica, Judas Priest sau Ozzy, curele cu ținte și inele, brățări și lanțuri, geci de motor sau de blugi, pixuri și gume de șters, flori, coroane de mort, pateuri cu brânză dubioasă și Eugenii râncede, ciocolată și mandarine ieftine, ciordite de prin trenuri, Brifcor și Coca-Cola, clătite la tavă (era o fată pe la Patria), din nou casete, dar cu muzică pop (Madonna, Michael Jackson sau Ace of Base cu hitul „All That She Wants” sau Nothing compares to you- Sinead O Connor, melodii care se auzeau la toate gurile de metrou unde existau tarabe) și manele clasice (Vali de la Bărbulești, Dan Ciotoi, Albatros sau Naste din Berceni – atâta am reușit să rețin).
Era o nebunie de zgomote, culori, și de arome.
Din când în când, mai trecea câte-o Salvare țipând, o mașină de Poliție, care chiuia ca la nuntă sau o motoretă pârâitoare și, tot vacarmul ăsta, aproape material, vâscos, trecea prin mine ca un curent electric. Îmi plăcea la nebunie, simțeam că trăiesc cu adevărat, era muzica orașului meu care spera în schimbare.
Pe lângă toate minunile astea pășeam zilnic, după ce ieșeam de la radio Uniplus, unde lucram ca reporter de teren, în drum spre diverse evenimente culturale sau spre mitigurile care sugrumau din când în când viața urbei.
Rockerii se strângeau zilnic în Romană. Erau superbi și tineri, răi și buni. Pănă și urâții erau frumoși atunci. Unii cântau, alții râdeau, fumau, plângeau, beau secărică de la Leonida (acum KFC), făceau planuri, schimburi de bocanci sau rupeau guri cu pumnul. Teona, Iris, Corina, Bau, Klaus, Bruno, Bobby, Bâzdâc, Angel, Lemi, Kissu, Robotul, Stețu, Leo, Calu-Venom, Hardilă, bătrânul John, Neamțu, Ristangă, Adi, Tătaru, Nelson, Mathias, Adolf, Hoisan… sunt doar câțiva care-mi vin în minte acum, și pe care i-am cunoscut. Din Romană plecau toate drumurile spre concerte sau petreceri. Acolo, în Romană, bătea inima orașului meu.
Bucureștiul de atunci era gravid cu Bucureștiul din anii ăștia.
De multe ori, azi, când sunt la Intercontinental, închid ochii și mă joc. Îmi imaginez că, atunci când îi redeschid, sunt pe data de 8 mai 1990, pe la prânz, așa. Cineva mă ține de mână. Un băiat înalt care miroase sălbatic a frunză și-a iubire. Palma lui e moale și fină. Are degetele lungi și frumoase. Se aude Vali Sterian cântând la balconul Universității: „Doamnee, vino, Doamneee, să vezi ce-a mai rămaaas din oameni!” și sunt și fericită și îngrozitor de tristă.
Deschid ochii, amintirea fuge. Sunt din nou în 2022, aerul de lângă mine miroase a pizza reîncălzită și-a cafea fierbinte. La stop a oprit un Opel negru din care zbiară manelele: „Alo, Delta Force, Alo Baza-Baza!”
Și dintr-o dată mi se face un dor disperat de Vali Sterian.
Dana Fodor Mateescu
13 ianuarie 2022
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Aproape că mi-au dat lacrimile, nu stiu dacă din cauza Bucureștiului despre care vorbești sau din cauza tinereții pe care o aveam în Bucureștiul despre care vorbești.
Cred că ambele… 🙂
Anii 90 eu i-am perceput ca fiind ani grei , foarte grei , se închideau rând pe rând toate întreprinderile , oamenii deveneau șomeri de pe o zi pe alta, alternative decente prea multe nu erau și atunci ,mulți , foarte mulți oameni , au ales calea exilului , dar in București eu nu am locuit in perioada respectivă , doar îl vizitam și nu prea des pentru că mai aveam de ce să mă duc la București când aveam și la noi ceea ce căutam. Felicitări pentru modul in care ai descris orașul de suflet , capitala noastră , din anii 90 . Mie mi-a plăcut cel mai mult chestia aia că Bucureștiul de atunci era „gravid” cu cel de acum iar acum este „gravid” cu cel din viitor .
Mă bucur tare mult că ți-a plăcut textul. Îmi iubesc tare mult orașul natal. Și da, ai dreptate, a fost tare greu în anii 90 pentru mulți dintre noi, pentru oamenii cinstiți. Era un haos peste tot. Corupție, minciună, furt, vânzare… FSN-ul, apoi PDSR-ul …toți au rupt din România.
💓💓💓