Iubirea

Am revenit în cetatea Singidavei, după douăzeci de ani, însoțită de Zina, devenită în urma construirii, cu ajutorul tatălui meu care mi-a trimis daoi instruiți în arta edificării de cetăți durabile, a Templului dedicat Unuia-Atotputernic Zeu al nostru: Zamolxis, una din preotesele aspirante la statutul de Mare-Preoteasă și de fiica mea, Dochiana, care părăsea pentru întâia dată sanctuarul lui Or-Nika…

Neasemuitul și tata au ajuns înaintea mea. Mă uitam la fratele meu și nu-mi venea să cred. Era același și totuși altfel. Lăsase în urmă copilăria devenind bărbat în toată firea și puterea cuvântului pregătit să devină rege peste regii Traciei și să întemeieze Dacia Mare, Dacia Sacră, Dacia Nemuririi…

Și el mă privea și cu alți ochi, nu doar cu ochii fratelui mai mic care o diviniza în copilărie pe sora mai mare și ceva mai înțeleaptă, ci și ca pe egala lui. Avea să îmi confirme intuiția zicându-mi sigur pe sine:

– România, surioara mea, dragă. Iată că ne întâlnim după atâta timp. Deși am fost de multe ori în sanctuarul lui Or-Nika și am văzut-o pe nepoțica mea, nouă nu ne-a fost menit să ne întâlnim. Niciodată nu erai de găsit şi e de înțeles. Opera realizată de tine e măreață e similară celei pe care o voi construi eu alături de Deceneu pe calea armelor, a diplomației și a credinței. Tu ai reușit ca în numai douăzeci de ani să edifici centrul spiritual prin care Dacia va deveni sacră. Ai înălțat trei sanctuare în care ai strâns toată floarea femeilor noastre și le-ai dat cunoaștere prin credința ta nestrămutată, că numai prin spirit putem deveni o forță. Preotesele tale vor fi alături de noi în fiece bătălie pe care o vom avea de purtat şi și prin rugile și credința lor în noi, în forța noastră, vom ieși învingători ce ne va aduce izbânda va fi nu doar spiritul războinic al Marelui Lup – ce se regăsește în stindardul nostru ci și spiritul protector și diriguitor al Nemaipomenitului Bour cea mai masivă și agresivă specie pe care voi ați îmblânzit-o și care acum trăiește în preajma sanctuarului lui Or-Nika și a templelor lui Zamolxis, al lui Bendis și al Hestiei – ce ne va zâmbi și ne va călăuzi de pe anatema încrustată pe fiecare scut.

Când vom privi capul de bour, vom activa spiritul vostru aprig în statornicia și credința lui şi vom fi de neînvins iar după ce voi deveni rege peste regii Traciei și voi întemeia Dacia Sacră capul de bour se va regăsi în sigiliul meu, ca simbol al puterii noastre, putere ce stă în spiritul reunit al Marelui Lup și al Nemaipomenitului Bour, Spiritul Bărbatului-Lup și al Femeii-Bour – în vreme ce-mi vorbea l-am văzut că dă să îngenuncheze în fața mea. Încerc să îl opresc, zicându-i:

– Cum, tu , cel „Cum a fost și nu mai este” pleci capul în fața mea?

– Da, va fi pentru prima și ultima oară când îl voi pleca, în fața cuiva. Datorez plecăciunea conștiinței mele, conștiinței celui care sunt și îl plec în fața credinței și statorniciei tale, îl plec în fața spiritului tău, al spiritului Daciei Sacre, căci tu, ești lumina mea și a lui Deceneu, precum orice femeie dacă e lumina bărbatului său. Dă-mi binecuvântarea ta surioară și voi fi preafericit!

Sunt fără cuvinte. Îi dau binecuvântarea, iar el adaugă:

– Văd că ai adus-o și pe Zina! Mă bucur nespus… se uită către ea și îi grăiește:

– Ce femeie minunată ai devenit! Ești ca o zeie și tare mult aș vrea să fii zeia mea și-și îndreaptă, din nou, privirea către mine spunându-mi:

-Știu, soră dragă, că ai vrea să devină Mare Preoteasă în Templul lui Zamolxis, dar Zina are altă menire, cea de a-mi fi alături la bine și la greu. O știu de mult, de când ne-am întâlnit, şi o cunoști și tu și ea prea bine. Ei i-am spus, înainte de a pleca în cetatea Arghedavei, că o iubesc, că știu că îmi împărtășește sentimentele și că aș vrea să devină soția mea. A acceptat atunci, și știu că acum vrea, doar că îi e teamă să nu te supere dacă m-ar alege pe mine și ți-ar spune că nu ar mai putea fi Mare Preoteasă… – avea dreptate știam, dar ce nu își imagina el, dar mai ales că nu aveam să mă opun deloc iubirii lor. Eram deplin conștientă că numai alături de Zina, Burebista avea să fie complet și să își poată desăvârși opera, așa că uitându-mă în ochii lor, le zic:

– Vezi, tu, Nemaipomenitule, și tu Zina, eu aveam cunoașterea că vă veți uni destinele de dinainte de a o lua pe ea în templu și a o pregăti să devină Mare Preoteasă, dar am vrut să dețină știința de taină a preoteselor aspirante la devenire, întrucât rolul unei Mari Preotese e cel de a păstori comunitatea și, în calitate de soție a ta, ceea ce am învățat-o o va ajuta să fie o bună păstoriță a familiei, pe care o veți întemeia, dar și a împărăției pe care o vei stăpâni. Ea va avea grijă ca atunci când vei fi tentat să dai frâu liber firii tale năvalnice, să te tempereze, și să te îndrume către găsirea căii de mijloc deci, aveți binecuvântarea mea. Cu siguranță v-o va da și Deceneu. E voia zeului, a lui, dar mai ales a voastră, şi ea trebuie să se împlinească. O privesc pe Zina. E tulburată, dar îi citesc fericirea în priviri.

Cu vocea tremurând îmi spune: „Îl iubesc pe fratele tău, și ai dreptate când spui că voi ști să fiu o soție și o regină bună”.

Îi las să savureze bucuria momentului și intru în sala tronului unde mă așteaptă Oroles. Cu el trebuie să am o discuție serioasă și deloc ușoară pentru mine, dar nu se poate altfel, înaintez spre tron și-i spun:

– Slăvite, bine te-am regăsit! Din lăcașul sacru al Kognaionului nostru sfânt îți aduc salutul lui Or-Nika și al tuturor preoteselor din Templul lui Zamolxis, al lui Bendis și al Hestiei. Îți vine să crezi că au trecut douăzeci de ani de când nu ne-am mai văzut? Parcă, mai ieri, mă pregăteam să devin mamă și, uite acum, Dochiana e majoră, are douăzeci și unu de ani, eu merg spre patruzeci, şi tu te afli în pragul senectuții.

Știu că sătul de luptă și singurătate cauți liniștea unui cămin și am venit cu încuviințarea lui Or-Nika, cea pe care o iubești, să-ți împlinesc visul, nu în forma pe care ți-o dorești, căci Or-Nika nu poate renunța la statutul de Mare Preoteasă în sanctuarul tinereții, ci în cea voită de măritul nostru Zeu…

Oroles mă privește pe sub gene neștiind la ce să se aștepte. Ceea ce îi spun îl surprinde peste măsură, dar mă ascultă și mă privește cu ochii lui acvilieni, neasemuit de inteligenți și strălucitori, de un albastru clar, precum cerul de deasupra cetății muntelui sacru…

– Misiunea mea pe Kognaion e încheiată. Am reușit să împlinesc ce era în sarcina mea. A venit timpul să revin la viață, să îmi asum altă misiune, cea de a face un basileu, ca tine, fericit… – Oroles e stupefiat. Scapă din mână sceptrul. Nu-i vine să creadă ce îi aud urechile.

Agitat peste măsură grăiește cu vocea sugrumată:

– Ce vrei să spui? Adică tu, cea față de care am nutrit sentimente profunde, de când am venit prima oară în cetatea tatălui tău pentru a lua calul care a devenit cel mai drag din toți cei pe care i-am avut, și căreia nu am îndrăznit, niciodată să-i spun ce simt, pentru că mă gândeam că e prea tânără, și fie și numai gândul de a fi cu un bărbat în floarea vârstei ar fi putut-o oripila, tu care știu că îl iubești pe Deceneu, cu o iubire zeie, al cărei rod e însăși minunata Dochiana, vii să-mi spui, acum, că vrei să îmi fii soție? Nu poate fi adevărat, sigur, visez. Dă-mi o palmă să mă trezesc la realitate! E de rău, dacă am ajuns să visez cu ochii larg deschiși, e de rău!

– Nu visezi, Slăvite. Nu știam de sentimentele tale pentru mine. Le-ai ținut ascunse foarte bine. Nu am surprins nici măcar o privire indecentă. Eram tânără și năvalnică şi nu am băgat de seamă. Nici când am venit în cetatea Singidavei, la Deceneu, nu ai lăsat să îți scape nimic. Te-ai dovedit a fi mare, știind că îl iubesc, deși acum realizez că te durea sufletul din cauza neîmplinirii, și ți-ai călcat pe inimă rămânând tăcut ca un mormânt în această privință. Acum, înțeleg de ce mă evitai, adeseori. Era prea mare durerea de a mă vedea, zi de zi, alături de el, dar, uite, zeul vrea să îți împlinească voia, acum, în pragul senectuții tale și la deplina mea maturitate. Nu te iubesc, e drept, dar voi învăța să o fac, ca femeie. Trebuie să știi, însă, că dragostea-zeie îi va aparține numai lui. Te voi face fericit, îți voi dărui fii şi, și eu voi fi împlinită, şi voi fi împlinită, pentru că unindu-ne destinele se va încheia o alianță trainică între cetatea Singidavei și cea a Arghedavei, între daoii din interiorul arcului muntos, și cei de la sud, o alianță importantă pentru întemeierea Împărăției Daciei, așa cum eu mi-am împlinit misiunea temerară de a construi centrul spiritual al Daciei, așa și Deceneu trebuie să o desăvârșească pe cea de a fi călăuză pe calea devenirii noastre, ca cea mai de seamă seminție a lumii mici și materiale în care trăim și nu o poate face decât fiind singur.

Eu și Dochiana l-am distrage de la misiunea lui și nu avem acest drept, nu putem lua lumii libertatea de a cunoaște ce înseamnă a deveni prin spirit, „a te nemuri”. În ceea ce o privește pe Dochiana, ea va deveni Mireasă a lui Zamolxis, căci Zina își va uni destinul cu cel al fratelui meu și nu va mai putea deveni Mare Preoteasă în templu. Știu că înțelegi prea bine ce vreau să spun…

Se uită la mine cu lacrimi în ochi și-mi spune:

– Înțeleg!… E Mare sacrificiul tău și știu că îți va fi greu să-i spui lui Deceneu hotărârea pe care ai luat-o și să o duci la împlinire, dar îți voi fi alături la greu și bine. Cât ești de Minunată!… Ești femeie între femei și zeie și, de abia acum înțeleg de ce Deceneu ți-a dăruit ție și numai ție dragostea lui zeie.

Acum, du-te și te odihnește! Mâine când va ajunge Deceneu în cetatea noastră, după îndelungata călătorie menită a netezi drumul devenirii Nemaipomenitului, vei avea o zi, nespus de dificilă şi eu trebuie să îmi revin din șoc. E lucru mare să-mi văd visul împlinit când nici nu mai speram la fericire. Cât de Mare și Atotputernic e Zamolxis…! Zeul al cărui destin e să lumineze Dacia, aduce lumină și în inima mea…!

Autor: Cosmina Cozmean- fragment din volumul  „Omul care devenise”