Aveam 15 ani și eram în clasa a IX-a. Sarafan scurt, șosete albe, cămașa cu mânecile suflecate, bentița ascunsă în unicul buzunar pe care-l mai aveam, pentru că pe celălalt mi l-a rupt cineva în timpul unei bătălii în clasă, cu apă și pistoale din plastic. Freză dezordonată, obraz curat, fără acnee, dar cu o mutră de veveriță bolnavă de ADHD și pusă mereu pe prostii.

Iunie. Bucureștiul meu frumos mirosea a sacâz și avea crize de veselie odată cu mine. Viața era dulce ca un Profiterol de la Cassata.

Într-o zi, am fost anunțați că vom avea un prof nou la una dintre materiile de specialitate. Nu era permanent, ci doar până se însănătoșea cea care ne preda până atunci.

Și vine și ziua în care aveam cursurile respective, câte două ore, una după alta, de-ți venea să te dai cu capul de bancă. Noul „ticer” intră în clasă, ne salută, noi zicem: Buuuunăăă Ziiiiiiuaaa, ca de obicei. Iar el:

„Mă numesc tovarășu` profesor Bebe Popescu.” Apoi începe să ne strige pe fiecare din catalog.

Era un tip mărunțel, brunet, cu ochii întunecați, de viezure. Sărit bine de 50 de ani.

Am observat că mă privea ciudat de fiecare dată când ajungea la numele meu. Sau mi se părea?

Mă fixa. Pe mine mă durea la bașcheți, v-am spus că eram cam stelară, nu chiar ca Dimitrie Stelaru, poetul, dar, în felul meu, mă cam plimbam printre aștri.

Bun! Și dăm, la un moment dat, un extemporal, neanunțat, la care n-am făcut nimic, pentru că nu învățasem. Oricum nu-mi plăcea materia! Am luat nota 3. Mă așteptam, era firesc, nu scrisesem nimic, nimic! Ce dracu`! O meritam! Au primit note proaste mai multe colege, care au început să bocească.

La sfârșitul orei, proful (Dom` Bebică) ne oprește pe toate și ne întreabă:

– Măi, fetelor, ce e cu voi? Sunteți îndrăgostite, de ce n-ați învățat? Aveți greutăți acasă? Spuneți-mi, că nu sunt un om rău!

Colegele au zis ce le-a trecut prin minte, una era tristă pentru că părinții ei tocmai divorțaseră, pe alta o duruse foarte tare măseaua în ziua cu pricina și nu a putut învăța, alta s-a trezit cu fața la pernă, alta…nu mai știu ce a invocat. Eu am tăcut. Nu puteam să-i spun adevărul ĂLA, că mi se drapelează de cursurile lui! Atunci i-am zis altul. Tot un adevăr, dar care era …din altă piesă. Nu se potrivea aici.

– Deci? Tu, Daniela, ce-ai făcut? Pe tine ce te-a durut? – și râdea, așa, provocator la mine! Adicăăă „Vezi, măi, proasto, că nu mă duci tu pe mine!”, cam așa ceva am tradus eu privirea și vorbele lui. Atunci i-am trântit una, de nici eu nu mă așteptam:

– Sunt supărată pentru că mama nu-mi dă bani ca să-mi cumpăr un sacou galben! (Aveam eu o obsesie pentru sacourile galbene! Încă o am.)

Pe celelalte fele le-a bufnit râsul cu sughițuri, așa că profu` le-a rugat să iasă binișor afară, pe hol.

Am rămas singuri. Ridic fruntea și-l privesc direct în pupile. Obraznic. Sfidător. Inconștient! (Dobitoacă!)

– Păi, ăsta nu e un motiv ca tu să nu înveți la materia mea! Și mă mângâie pe sub bărbie, oarecum părintește…

-Ba e, tovarășe profesor!, îl contrazic, dar în gândul meu: „Mai du-te-n-mă-ta, și ia laba de pe mine!” M-am ferit.

Apoi, zic:

-De supărare, am plâns și n-am învățat. Mama mi-a zis că nu poate să-mi dea 50 de lei, pentru că nu mai are cu ce să ne cumpere mâncare și că nu poate face tocană din sacouri, am început eu să turui, în speranța că mă va lăsa naibii în pace, să plec.

Dar nu! Mai mult i-am stârnit interesul.

Și odată l-a lovit mila de mine:

– Daniela, dacă ți-aș da eu bani pentru sacou, dar în secret, să nu știe nimeni? Ce i-ai spune mamei tale?

Când am auzit asta, m-am blocat instantaneu și am început să fac exact ca tâmpitul ăla de Butt-head, fără să pot scoate vreun cuvânt normal.

-Ăăăă, hă, hă, hă…da, da…da!

După 16 secunde de gândire intensă, mi-au venit vorbele înapoi pe limbă și i-am zis:

-Păi i-aș spune că i-am găsit în bancă, la școală. Sau pe jos, pe stradă. Sau în autobuzul 178, pe scaunul din spate? E bine?

Dom` profesor s-a holbat la mine, preț de un cântat de guguștiuc. Sunt nebună sau îmi bat joc de el? Și apoi bursc, schimbă tactica. Mă întreabă dacă am un prieten și cum mă distrez eu la vârsta mea? Îi răspund că daaaa, sigur, am un iubit, mai mare decât mine.

-Și v-ați sărutat vreodată?

Rămân cu gura căscată, chiar nu mă așteptam la atâta indiscreție. Dar, vrând să mă dau mare, îl mint ca Pinocchio, spun că, daaaa, firește, ne sărutăm ziua, noaptea, tot timpul… (Aiurea! Singurul „iubit” al meu era Luke Skywalker din Star Wars. Mă sărutam cu el, până se rupea hârtia. Păi, da, că era pe un afiș…! Dar ce credeați?)

Acum a fost rândul profului să caște ochii cât cepele. Din ce în ce mai curios, mă întreabă cum mă distrez eu la 15 ani, ce program am, etc. Îi explic că, în afară de școală și…iubitul meu imaginar, mă duc la corul Juventus Carmen, unde sunt soprană și îmi place extraordinar de mult.

-Avem repetiții în Ateneul Român în fiecare duminică și miercurea, de la 5 după-amiaza., îi zic eu ca tâmpa toate amănuntele.

Omul a băgat la cap și, ce credeți?

Într-o miercuri, după ce ies de la repetiții, aud un claxon: tiii, tiiiii! Apoi numele meu: Danieeeelaaaa, Da-ni-e-laaaa!

Aaa! Când mă uit mai bine, îl văd. Era într-un Trabant și-mi făcea cu mâna, vesel de parcă pleca într-o excursie cu floricele, ouă tari la pachet, ponei și prințese blonde. M-am apropiat stânjenită (nu-mi plăceau Trabanturile, nu de alta!).

-Mă, Danielo! Hai să ne plimbăm!, zice.

Am deschis portiera și m-am urcat. (De ce? Credeți-mă că nici acum nu știu. De teamă să nu se răzbune? Habar nu am! Aveam 15 ani totuși.) Doamne Dumnezeule! Mi-a sărutat una dintre mânuțe, cu buze udeee și reci. Brrrr!

Pe bancheta din spate era un buchet de trandafiri și o cutie cu bomboane de ciocolată. Pentru mine! Aveam un sentiment straniu, simțeam că trebuia să fiu în altă parte și NU acolo.

Dar nu știu de ce n-am plecat. (Ce rău poate să-mi facă? N-ar avea curaj, e totuși un om matur, e profesorul meu, mi-a adus bomboane, aș face scandal dacă…, aș spune tuturor!!!- mă îmbărbătam eu, în timp ce el semnaliza la stânga.)

Pentru că nu aveam ce să vorbim, m-am apucat să „balotez” bomboanele. (Lolita eram!).

Lui nu i-am dat niciuna. Și erau vreo 20…

În Trabant era fum de la gazele de eșapament, puțea a benzină, de-ți venea să verși, mă luase de cap, amețisem și stăteam cu geamul deschis la maximum. Ba începuse și burta să mă chinuie, nu mâncasem mai nimic în ziua aia și acum mă îndopam cu dulciuri! Cum să nu mă doară?!

Dom` Bebică mă privea din când în când, lacom ca Lupul pe Scufița Roșie… Mi s-a făcut frică. La Grădina Botanică a oprit.

-Mă, Danielo! Nu vrei să ne plimbăm printre copaci, romantic? Mi-ar face o deosebită plăcere!, mă invită libidinos și din ce în ce mai roșu la față.

-Nuuuu, nu vreau!, mai apuc să chițăi, în timp ce el se apropia încet, încet de mine.

În gură mirosea combinat a carii vechi (resturi radiculare!), a covrigi, și a hârtie în care a fost împachetat macroul.

ÎMI ERA RĂU!!! Și când a început din nou să-mi sărute mâinile, apoi palmele și mai sus, spre coate, m-am panicat și era cât pe ce să-i vomit pe piept. Se înroșise ca un dement și vorbea încontinuu:

-Îmi arăți cum te sărută prietenul tău? Îmi arăți????, și întindea botul bătrân, să mă pupe.

În mine urlau toate Danele, ca sirenele uzinelor: „Aaaaaaaaaaaaaaa! Ma-maaaaaaaaa! Scapă-mă de cretinul ăstaaa!!! Cine dracu` m-a pus să am de-a face cu el???!!! Hai sictir, hodorogu` dracului!! Ia-ți jegurile de pe pielea meaaaaa!”

În realitate, am început să plâng ca o lașă și să icnesc, gata să dau la boboci prin Trabantul lui prețios. Ups! Cred că i-am și pătat nițel scaunul, că n-am mai rezistat.

-Dom` Bebică, vă rog din suflet să plecăm, că mă doare rău stomacul! Fac pe mine! (Intestinele țiuiau ca țevile de la baie, când se oprea apa! Stiuuuu, chiiiuuuu, ghiolț! Diareea se pregătea de lansare cu jet.)

Nu s-a supărat. Chiar m-am mirat! Inima-mi bătea, să-mi sară prin parbriz. De frică, de groază, de rău ce-mi era!

Am pornit. Mă țineam cu mâinile de burtă. Ale dracului de bomboane! Or fi fost expirate?

M-a dus acasă, privindu-mă cu niște ochi duuulci,- făceai diabet de la ei – de bărbat dat în pârg, îndrăgostit lulea de o copilă tâmpită. I-aș fi scos cu iglița!

-Știi, Daniela, m-am gândit tot timpul la tine, de când am vorbit. Nu mi te pot scoate din minte. (Ce zici, mă?! Huoo!) Am hotărât să nu-ți pun nota aia în catalog și să-ți dau acei bani, de care ai nevoie. Poftim! Când ne mai vedem? Data viitoare să vii îmbrăcată cu sacoul galben! Când mai ai repetiții la cor?

Cred că m-am spârcâit nițel pe mine. De nervi! Din orgoliu. De durere! L-am lăsat cu mâna întinsă. N-am luat banii. Am fugit ca alergată de 15 Pitbulli. El striga după mine: „Heeei! Mă, Danielo! Ai uitat florileeee!”

Da. Le uitasem. Ce să fac cu ele?

În noaptea aia mi-a fost rău de tot. Am stat ore pe WC. Mă simțeam murdară. O imbecilă plină cu bomboane. N-am spus nimănui nimic, dar am plâns și m-am umflat cu ceai de mentă și pâine prăjită.

Dar a doua zi m-am regenerat. Mi-a trecut. Și răul fizic și cel psihic, care era mai grav. La școală, nu m-am putut abține, am povestit colegelor ce-am pățit, despre Trabant, despre sărutări…  Consideram că pot să manageriez situația (burta îmi trecuse, eram înconjurată de copiii care mă iubeau, și iar începusem să mă înfoi ca un curcan).

Când venea dom` Bebică la ore, unii dintre elevi râdeau și făceau: pâr-pâr-pâr, ca Trabantul. Până la urmă, tot liceul îi „pârâia” pe la spate și-i arunca hârtiuțe-n cap. El s-a prins că nu mi-am ținut gura. M-a oprit în fața școlii și mi-a reproșat foarte supărat:

-Păi, bine, mă, Danielo, eu îți cumpăr bomboane și vreau să fiu om cu tine, iar tu bați toba? Sunt foarte dezamăgit de tine! Ești o ființă de-o cruzime rară! O să ai mari probleme în viață! Îți place să chinui!

Nu l-am privit în ochi, mă uitam la pantofi. Pe unul dintre ei aveam o buburuză care tocmai se pregătea să-și ia zborul. Eram atentă la ea și mă gândeam la sacoul galben…  Era așa frumoooos!

Nu i-am mai zis nimic. Nota nu mi-a schimbat-o, așa cum a promis, dar nu mi-a mai păsat. Vă imaginați că s-a aflat, până la urmă, și unde trebuie. N-a trecut o lună de zile și proful a plecat. Singur. Fără scandal. Scăpasem!

La următorul salariu, mama mi-a dat bani și mi-am cumpărat doi metri de finet galben. O frumusețe de culoare! Mi-am croit singură o porcărie de sacou, pe care l-am greșit, bine-nțeles, într-o parte era mai lung. L-am purtat de două ori, apoi… nu mai știu ce s-a ales de el.

Dana Fodor Mateescu