E 1 Mai. Câteva clipe de linişte. Val Vâlcu nu ne-a sunat az, ca să ne trimită după aurolacii de la Gara de Nord, nici după boschetarii din parcul Moghioroş, a uitat de lipsa licuricilor din Bucureşti şi de oamenii care leşină la cozile pentru medicamente compensate.

Respirăm uşuraţi şi bem bere rece. Povestim, mai dăm din degetele de la picioare. Răsfăţ. Raţionăm încet ca un computer vechi, 186.

Plătitorii de taxe şi impozite sau ăia care fentează statul în diferite moduri şi-au petrecut sfârşitul de săptămână în cele mai variate feluri. Anul ăsta, 2005, bucureştenii au avut de ales, ca întotdeauna, în funcţie de lovele, între mare, munte, străinătate, rubedeniile din provincie, un picnic la Băneasa ori canapeaua din sufragerie, de unde aveau să urmărească a paişpea oară „Die Hard” cu Bruce Willis.

Înainte de 1990, „1 Mai” era altfel… După ore de stat cu capul în soarele strâmb, parcă şi el cu carnet roşu de partid în buzunar, după ce-şi fisurau pulmonii urlând: „Ceauşescu-Tinerii”, manifestaţiile se încheiau invariabil cu hâţânarea lozincilor deasupra capetelor şi în ropote de aplauze, unele chiar sincere. Apoi bucureştenii o rupeau la fugă prin parcuri şi boscheţi, restaurante şi crâşme renumite, unde înfulecau mititei, cârnaţi şi turnau bere în ei, atât cât să uite că e ziua muncii. Seara, bărbaţii adevăraţi ajungeau acasă muţi, cu limbile pe piept şi cu sufletul ferfeniţă. Se culcau îmbrăcaţi şi uitau că vin zile grele, cu planuri care musai trebuiau depăşite, ore peste program şi întreceri căcăcioase între secţii şi uzine.

Astăzi, după atâția ani, pentru mulţi dintre români cuvântul „muncă” are conotaţii aproape… isterice, nu istorice. Doar fraierii muncesc. „1 Mai” înseamnă acum distracţie, mult liber de la serviciu, o fugă până la Băneasa cu maşina, un mic, o manea, bere „dân aia la pet, că curge mai bine pă jgheab”, antren şi veselie. Cei mai mulţi optează pentru un grătărel la iarbă verde.

„Mergem şi noi? Poate ne iese de-un reportaj la Dinescu!”, zice Răzvan.

Mai întrebi?! Sunt de acord. Plecăm.

În Pădurea Băneasa, omor. Maşină lângă maşină, om lipit de om, respiraţie în ceafă, nervi. Bucureştenii dispută fiecare metru pătrat de pământ, cu înjurăturile de rigoare.

Pe la 10, terasele de lângă grădina Zoologică sunt deja pline cu muşterii. Miroase demenţial a grătar, a bere rece vărsată şi a pământ reavăn. Mmmm, o nebunie!

Lume, câtă frunză şi iarbă, zgomot, chemări, maşini, claxoane, trotinete, biciclete, role, copii de ţâţă, urlători, mame crispate cu biberoane şi pempărşi plini în mâini.

Pe la 12 ziceai c-a luat foc totul. Maidanezi din toate părţile veniţi, au tăbărât pe fiecare grup dotat cu grătar, mititei, hălci de carne şi cârnaţi. Dacă s-ar uni, ca muncitorii odinioară, poate c-ar face curat ei în pădure.

Unde te uiţi e infern, de parcă toţi au sosit aici, nu pentru relaxare şi odihnă, ci pentru a se interna a doua zi la balamuc. Muzicile urlă: în stânga, Piticul Minune, în dreapta Florin Salam şi-n fundul pădurii, meseriaşul de Guţă. Unii joacă fotbal, alţii tenis de picior. Din când în când cineva strigă pe altcineva. Din când în când cineva înjură pe altcineva. Petrece clasa muncitoare. E bine!
Răsar de niciunde copilaşi drăgălaşi cu baloane pe care scrie albastru pe alb: PSD. Înainte de alegeri … se poartă. Mai sus, cetăţenii chitiţi pe relaxare calcă nonşalant pe câteva fotografii cu Cristian Poteraş, candidat la primăria sectorului 6 din partea Alianţei D.A. El promite că va avea grijă de corupţie, infrastructură, curăţenie, asistenţă socială, siguranţa cetăţeanului, precum şi de bazele sportive. Pe verso scrie aşa: „implică-te şi trimite-mi răspunsul tău! Sectorul 6 are nevoie de o schimbare! Spune D.A.!”

Îţi poţi da seama cu uşurinţă de situaţia socială, de gradul de civilizaţie al fiecărui grup după cum și-a parcat maşina, după felul campării, după organizare şi limbajul folosit în anumite împrejurări.

Pitită în miezul pădurii o familie (formată dintr-o Dacie Papuc, o mamă, un tată, trei copii, cumnată, cumnat, doi veri şi una bucată bunică cam la 65 de ani), petrece fericită ziua muncii. Tatăl, mătăhălos, negricios, cu meclă buhăită şi împrietenită cu alcoolul, a făcut focul. Vorbeşte tare despre alegerile locale, râde, gesticulează, mai scapă câte un „grâu’ mă-sii”, aşa de control: „Io nu-l mai votez pă Pleşca să ştiu că mor azi! Pă Băsescu pun ştampila! Ăsta om!”
Cumnatul aprobă desfăcând sticlele tăcut. Nevasta matahalei, belalie şi şleampătă, ţopăie pe lângă grătar cu o strachină plină de carne. Unul dintre ăia mici, o scârbă de copil cam la şase ani, îi scuipă pe toţi şi face mare scandal pentru că nu i se cumpără o trompetă de carton.

„Da’ ia-i dracului o trompetă lu’ tâmpitu` ăsta, că ne strică toată ziua, nu vezi cum face?! Mi-a scuipat în toată carnea!”, chirăie nevasta în timp ce aranjează frumos fleicile flegmate de puşti.
Piticul, ca majoritatea piticilor, nu se lasă cu una cu două. Vrea musai trompetă „din aia”! Se duce la mă-sa şi-o şantajează: „Dacă nu-mi iei trompetă scot puţa şi i-o arăt lu’ mamaie!”

Muierea, sufocată de furie, încearcă încă o dată să-şi înduplece bărbatul: „Haidi, mă, Nicule, nu vezi, mă, că ăsta recurge la soluţii dă intimidare? Mă duc io să-i cumpăr trompeta aia, da’ dă-mi bani, că n-am!”
Lăţit pe pătură, şeful râgâie mulţumit şi responsabil, după ce a lins paişpe beri şi a dizolvat vreo patru fleici, plus zece mici cu pâine. Acum “se ceartă” cu un rest de zgârci care i s-a înfipt încăpăţânat între incisivi. Îl scoate, îl şterge de tricou, apoi îşi scutură gânditor deştele de la picioare între care se ghiceşte mâzga de instalator fără carte de muncă.

Bagă mâna la şort. Scoate 100 de mii şi-i aruncă generos muierii: „Na, fă, dă-te dracu’! Cumpără-i dobitocului trompetă şi mai ia-mi şi mie neşte ţigări, că astea s-a termenat!”
Femeia apucă puradelul de-o aripă, îi trage câteva scatoalce, ca să nu mai scuipe şi lipa, lipa, pleacă să-i cumpere jinduita trompetă.

Altfel totul e O.K. în jur. Fum, verdeaţă, celulare care sună, hârtii, chiote, „mama fac piiiipiii!”. Din când în când mai rage de foame şi câte un leu de la Zoo.

O gaşcă de tineri flower-power, cu coroniţe în păr, cântă subţire. Sunt strânşi într-un cerc, beau bere, fumează şi zdrăngăne la chitară: „râde iarăşi primăvaaara, peste câmpuri, peste plaaaai/veeeselia umple ţaaara, c-a venit întâi de maaai”. Apoi, plictisiţi, trec direct la Nirvana şi Doors.
Pe la şase seara o mamă grijulie ţipă ascunsă-ntre grătare şi frunze: „Orlandooo, nu băga, mamă, mânuţa la foc, că faci buba!” Orlando nici mort nu ascultă şi-şi vâră răzbunător ambele palme în flăcări, rânjind victorios spre asistenţa îngrozită. Urmează răcnete, lacrimi, plânsete, pe fundalul unei manele despre „o gagică şucară ce ia minţile-ntr-o seară”. La sfârşit, mama, tata, buni, Florin, Aurelia, Iuliana, Ninu, Tilică, Veronica şi toată lumea prezentă, pupă buba lui Orlando. Durerea trece.
Dup-aceea, în balamucul dâmboviţean afumat şi plin de jeg, apar o băbuţă şi un moş, aterizaţi …din alte vremuri. Au reuşit, probabil pentru ultima oară în viaţa lor, să ajungă şi ei la pădure, cu un Renault Major, spondilotic, obosit şi cu toba varză, legată cu o zdreanţă roz. Bătrânul, la costum maro, de mort mulţumit, tremură din toate încheieturile întinzând o pătură pe jos.

Se aşază amândoi şi privesc mulţimea pestriţă din jurul lor:

„Mai ştii Janeto, fată, ce manifestaţii ierea pă vremea noastră, ce mai organizam noi tineretu’ revoluţionar? Îl învârteam pă deşte, îl corectam şi-l duceam pă drumul cel drept! Ce de mai cuvântări ţineam noi la partid! Şi uite ce tâmpiţi sunt ăştia din ziua de azi! Eheee, u son le manifestasion dantam, fată!? U son, Janeto, u son?!!”

Fetitele din cimitirul Rosu/fragment/Dana Fodor Mateescu- 2005.

Foto Internet