Monica Andrei: Să pornim la drum. Să vorbim despre călătoriile tale din teatru și prin teatru, apoi de cele reale pe care le faci adesea.  Cred că publicul tău ar dori ca să știe mai mult despre tine, despre ultima premieră de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Te rog să-mi spui ce aduce regizorul nou în spectacolul cu piesa “Mult zgomot pentru nimic”?

Sabina Brândușe: „Mult zgomot pentru nimic” este a doua mea întâlnire cu Shakespeare din ultimii 3 ani, la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț. Dacă la începutul stagiunii 2016-2017 ieșeam în fața publicului cu Celia, personajul din „Cum vă place” (spectacol regizat de Vlad Cristache) care n-a stârnit interesul actrițelor de-a lungul vremii, acum am avut șansa să-i dau viață Beatricei, un rol după care tânjeam și cu care pare că ar vrea să se mai ia la “trântă” și alte colege actrițe.

Ce aduce nou montarea pietreană a piesei „Mult zgomot pentru nimic”?

Un text proaspăt, pe cât de poetic, pe atât de direct și caustic, grație adaptării făcute de regizorul Radu-Alexandru Nica, o poveste spusă fără ocolișuri prin gura a 8 personaje, nu 17, cum sunt în original, Radu păstrând doar partiturile cărnoase, actualitatea situațiilor scornite de dramaturg la finele secolului al XVI-lea… Altfel spus, este o montare modernă, care ține cont de puterea tot mai subțiată de concentrare a spectatorului născut în secolul vitezei și al tehnologiei, dornic de acțiune și neîmblânzit de lirism.

 Cum ai colaborat cu regizorul, cu scenograful?

Întâlnirea cu Radu Nica, autorul spectacolului „Mult zgomot pentru nimic”, a fost tulburătoare; a avut mare dreptate când a spus că lucrul pe baza textelor shakespeariene scoate la suprafață pasiuni nebănuite și de o intensitate greu de controlat. Exact asta am simțit încă de la casting unde ne-a fost fiecăruia, pe rând, partener de joc. După un scurt și dibace dialog de cunoaștere, a intuit cum îmi poate accesa atât zona de vulnerabilitate, cât și sălbăticia, insistând pe trecerile abrupte de la una la alta. Ce a urmat, a fost un carusel de trăiri, încercări, neîncrederi, neputințe, salturi nesperate înapoi la încredere și deschidere. N-a fost deloc ușor pentru că la început părea mult prea tehnic, riguros, ba chiar rigid, înfrânându-ne instinctul și punând în loc o metodă de joc nemaiîncercată de noi până atunci, abordare pentru înțelegerea și asumarea căreia am avut nevoie de ceva timp. De aici și blocajul, părea că nu are răbdare și că vrea ca totul să se întâmple acum, în condițiile în care nu ajunseserăm încă la un limbaj comun, iar ce-mi cerea izbea direct în punctele mele slabe: dans, cântat, fluierat, dezbrăcat… Însă faptul că a știut de fiecare dată ce, cât și cum să spună, ca să ne racordăm la el și la lucrul împreună, comunicarea fără bariere și deschiderea surprinzătoare pe care a avut-o, personal, m-au ajutat să ies din zona de protecție pe care mi-o construisem și să mă arunc cu toată disponibilitatea și nebunia în propunerile lui. Nu doar că mi-a câștigat încrederea, dar mi-a consolidat și încrederea în mine. Iar pentru faptul că m-a girat de la prima lectură într-un rol în care prea puțini m-ar distribui, îi sunt recunoscătoare.

În ceea ce privește colaborarea cu Iulia Gherghescu, cea care a semnat costumele și decorul, a fost chiar mai fericită decât precedenta noastră întâlnire. „Un tramvai numit dorință”, spectacol cu care mi-am dat disertația acum 8 ani. Iulia a reușit să creeze personaje din costume, nu doar să le aducă un plus. Urcând într-o zi la croitorie și văzându-le înșirate pe umerașe, am avut senzația că am intrat în “dressing-ul” unei familii: am înțeles exact cine și cum este fiecare membru. Iar cele trei ținute, care mi-au revenit, m-au făcut să mă simt atât de bine, de parcă aș fi ales să mă îmbrac singură. Culmea, într-un stil care nu mi-e propriu.

De ce ar trebui să vadă publicul tău acest spectacol?

Pentru a-și potoli pofta de comedie cu conținut, pe cea de a vedea o distribuție cu actori tineri, față-n față cu un text clasic, adaptat cu iscusință, pentru a reflecta asupra a ceea ce e cu adevărat important într-o relație de iubire, dar și asupra lipsei de egalitate dintre o femeie și un bărbat; încă persistă ideea că femeia devine proprietatea soțului în urma căsătoriei, aranjate sau nu. Iar personajul meu, Beatrice, pentru asta pledează: egalitatea dintre sexe. Cum publicul meu nu m-a mai văzut într-un astfel de rol, puternic, ferm și bătăios, adaug și acest aspect pe lista de argumente.

În ce spectacole mai joci? Cum ai colaborat cu regizorii respectivi?

Mai joc în alte 10 spectacole la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, dar o să le amintesc pe ultimele: „Consum excesiv”- un spectacol documentar pe tema alcoolismului, scris și regizat de Daniel Chirilă, „Wolfgang”- creația lui Radu Afrim, care, alături de „Mamă, mi-am pierdut mâna”, semnat de Alexandru Mâzgăreanu, au putut fi văzute la ultima ediție a F.N.T.-ului, „Feminin”, scris de Elise Wilk special pentru 11 dintre cele 12 actrițe ale TT-ului și regizat de Eugen Jebeleanu , „Aventura”, un spectacol filmic pus în scenă de Theodor-Cristian Popescu.

Fiecare colaborare a fost unică în felul ei, cum era și normal să fie, iar bucuria mi-am luat-o atât din întâlnirea cu acești creatori, cât și din cea cu personaje cât se poate de diferite. Am jucat mame, fiice, soții, eleve, femei alcoolice, o puștoică surdo-mută (pentru care am învățat limbajul semnelor, atât cât mi-a fost necesar interpretării), femei în pragul nebuniei…

Cum a fost munca ta la fiecare spectacol?

Anevoioasă. În perioadele de lucru, am căutări, neliniști și un neastâmpăr care mă întorc pe dos, ca pe o mănușă. Scormonesc adânc în mine, mă documentez, citesc și văd materiale în strânsă legătură cu problema personajului meu care, evident, îmi trântesc o oglindă aspră în față, făcând să pălească conul de lumină orbitoare prin care aleg să văd uneori viața. Pe scurt, mă chinui cu bună știință flămândă fiind de evoluție.

Din tot ce ai jucat până acum, care este rolul tău de suflet?

Prefer să nu fac clasamente, însă cel mai aproape de mine este mereu ultimul rol. E la fel ca-n dragoste, cel de lângă mine este cel mai cel pentru că reprezintă prezentul și sursa celor mai intense trăiri.

Ce rol n-ai jucat și îl aștepți?

Îmi doresc foarte mult să le descopăr pe Maggie („Pisica pe acoperișul fierbinte”, Tennessee Williams), Mașa („Pescărușul”, A.P. Cehov), Martha („Cui i-e frică de Virginia Woolf”, Edward Albee), Nora („O casă de păpuși”, Henrik Ibsen), Ellida („Femeia mării”, Henrik Ibsen), Catarina („Îmblânzirea scorpiei”, William Shakespeare), Laura („Menajeria de sticlă”, Tennessee Williams) și aș mai putea continua…

Cum vezi lumea după 4 ani de jucat în Teatrul de la Piatra Neamț?

După 4 ani de Teatrul Tineretului sunt în etapa în care intru cu buldozerul în ideile mele preconcepute și în principiile menite să mă blocheze. Am venit la TT pentru un proiect, tocmai l-am încheiat pe al 12-lea și nu mă bate gândul să plec, chiar dacă tentația de a mă reîntoarce în București și dorul de filmări mă înghiontesc uneori. În Piatra Neamț am cunoscut evoluția pe plan teatral, aici am întâlnit regizori, scenografi și coregrafi cu care nici nu mi-am permis să sper, că voi lucra cât timp eram în capitală, 13 ani aproape. Aici fiecare proiect este o perioadă de cantonament, fiecare rol m-a dus mai departe și m-a ajutat să-mi lărgesc paleta, să mă cunosc, să mă autodepășesc. Aici am fost pusă în valoare pe tipologia mea și scoasă de acolo înainte să apuce să mă sugrume artistic.

Ce a adus nou în teatru managerul Gianina Cărbunariu?

Sunt norocoasă, în cei 4 ani am prins în egală măsură 2 directori, pe Liviu Timuș și pe Gianina Cărbunariu, dar și marile schimbări produse sub conducerea lor. Dacă Liviu a revigorat echipa cu peste 12 actori tineri pe care îi ținea aproape și a girat proiecte din cele mai diverse (de la spectacole experiment la cele bazate pe texte clasice), în mandatul Gianinei văd o creștere impresionantă a numărului de spectatori, de spectacole, turnee, participări la festivaluri, proiecte care fac punte între echipa artistică a teatrului și comunitate, o deschidere foarte mare către exterior, un segment nou de public câștigat, preocuparea ca fiecare actor să aibă ce juca, o vizibilitate crescută a activității artistice a TT-ului pe plan național și internațional. Spectacolul bilingv „Antonio și Beatrix”,  coproducție a Theatro Circo Braga din Portugalia și a Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, segmentul internațional al Festivalului de Teatru Piatra Neamț, care va căpăta amploare de la ediția aflată în pregătire, precum și renumele regizoarei Gianina Cărbunariu, invitată adesea să monteze Europa, sunt primele exemple care-mi vin în sprijinul celor afirmate.

De ce călătorești? Despre călătoriile pe care le-ai făcut ce ne poți spune? În care țară te-ai întoarce mai des și de ce?

Călătoriile sunt mai presus de o pasiune, sunt o nevoie de cunoaștere și autocunoaștere, sunt lecții de viață, depășiri ale limitelor, o sursă de inspirație și combustibilul curiozității care nu-mi dă pace. Am ajuns în 70 țări până acum, în unele dintre ele chiar de mai multe ori, cu toate că prefer să nu repet o destinație. Sunt atâtea locuri pe pământul ăsta încât eu nu văd de ce te-ai duce mereu în același loc. Dar, nu mă luați drept etalon, nevoile pentru care pornim într-o călătorie sunt diferite și lesne de înțeles.

Italia cred că este liderul destinațiilor mele și ar fi pueril din partea mea să spun „am fost la Roma, gata, am văzut Italia”. Țara cizmă, de exemplu, are atât de multe de arătat încât nu mă pot opri la locurile pe care am apucat deja să le cutreier: Torino, Milano, Roma, Veneția, Sicilia, Bari, Alberobello, Matera, vreau să mai ajung la Pisa, în Verona, în Cinque Terre… Dacă ar fi să iau un alt exemplu, statul african insular care băltește în Atlantic-São Tomé şi Príncipe, de pildă, da, nu m-aș mai întoarce, chiar dacă e în top 3 preferințe, pentru că am petrecut suficient timp acolo, apucând să văd pe îndelete ambele insule.

Ce pot să spun despre călătoriile mele e că sunt o sursă inepuizabilă de trăiri și experimente. Mă gândesc la safari-urile făcute în Africa (Senegal, Tanzania, Botswana, Zambia), la ora 6 dimineața care m-a prins în Zanzibar, în mijlocul oceanului, înotând deasupra unui grup de 5 delfini nedresați, la urcarea pe munte în timpul nopți, în Bali, Indonezia, pentru a ajunge să vedem răsăritul de pe creste, deasupra norilor, la fumul gros și înecăcios din timpul ceremoniei de incinerarea a cadavrelor sau aruncarea lor în râu, experiență trăită în Nepal, la senzația de amețeală și la gustul infuziei din frunze de coca menită să regleze incapacitatea plămânilor de a face față altitudinii de peste 3 400 m din Cusco, locul din care am pornit spre Machu Picchu, Peru, de multitudinea de pești și groaza trăită când am făcut prima dată snorkelling în Mozambique, având senzația că sunt pe un munte care s-a scufundat, de noaptea petrecută în cort, în plin deșert, în Iordania, de mușcătura zdravănă a unei maimuțe în Lop Buri (templul maimuțelor), Thailanda, de tentativa de răpire din prima zi în New Delhi, India, de plajele dumnezeiești din Costa Rica, de noaptea de Anul Nou de pe Copacabana, Brazilia sau de cea din Hong Kong, de peisajul glaciar din Patagonia, Argentina, de coaja de ananas în care bucătarul filipinez care avea restaurant în locul în care se spărgeau valurile la mal, îndesa orez și fructe de mare și de câte și mai câte. Călătoriile nu sunt o fugă, sunt un refugiu, o căutare de sine. Eu mă tot caut și găsesc bucăți din mine în aproape toate locurile în care ajung. Sper să nu mă opresc niciodată din căutare și să aleg mereu genul ăsta de investiții.

Să vorbim despre pasiunea ta fotografia. Am văzut că pe unde ai fost ai făcut multe fotografii. Ce înseamnă pentru tine?

Nu le-aș ridica la rang de fotografii, ele sunt poze de călătorie, o prelungire a momentelor trăite pe care-mi doresc să nu mi le ia nimeni vreodată…mai ales timpul, acest dușman imbatabil al memoriei. Încerc mereu să adun într-un album fotografiile cele mai grăitoare, pe care uneori reușesc să-l fac public, împreună cu impresiile mele de călătorie pe https://sabinabranduse.com/, în speranța că voi stârni curiozitatea asupra acelor locuri și altor oameni, așa cum alții m-au stârnit pe mine și tare bine mi-au făcut.

Și despre rețeta ta culinară preferată. Ce rețetă culinară recomanzi pentru masa de Paști?

Dacă mi-aș pune mintea, aș putea trăi numai cu deserturi, așadar recomandarea mea va fi în această direcție: un tort decadent cu 3 tipuri de mousse de ciocolată: albă, cu lapte și amăruie.Vă las și rețeta, care rătăcește printre articolele despre călătoriile mele în jurul lumii, pe suita de povești, căci blog nu îndrăznesc a-i spune. https://sabinabranduse.com/2017/04/17/povestea-iepurasului-de-paste/

Care este ultima carte pe care ai citit-o și ai recomanda-o publicului tău?

Acum citesc „Iată-mă”, un roman dureros de sincer scris de Jonathan Safran Foer, autorul altor bestseller-uri („Totul e iluminat” și „Extrem de tare și incredibil de aproape”) care mi-au dat universul peste cap. Poveștile lui concentrate pe experiențe familiale m-au mișcat atât de mult încât am refuzat să-mi fie distorsionat impactul de ecranizările holywoodiene, cărora, totuși, o să le dau o șansă la un moment dat.

Care este ultimul film pe care l-ai văzut și l-ai recomanda publicului tău?

Încă încerc să ajung la zi cu filmele nominalizate la Oscar anul acesta, iar ultimul văzut a fost „The Favourite”. Mi s-au părut spectaculoase Olivia Colman, desemnată câștigătoare la categoria „cea mai bună actriță în rol principal” și Emma Stone. Recomand filmul cu încântarea dată de faptul că cele 3 partituri mari revin actrițelor și cu speranța că mă voi putea lăfăi într-un astfel de rol și eu dincolo de viața imaginată.

Autor: Monica Andrei, critic de teatru

Foto: arhiva personala Sabina Brîndușe