Spre ziua, sub capita de secara,
Pe auriul snopilor plecati,
Cateaua, în vifornita de-afara,
Fatase sapte catelusi roscati.
Pîna-n amurg, veghind încovoiata,
I-a rasfatat, lingîndu-i ne-ntrerupt.
Si se topea ninsoarea spulberata,
Pe fierbinteala pîntecului supt.
Iar seara, cînd gainele s-aseaza,
Stapînul casei a iesit posac
Si unde mama pîlpîia de groaza,
El pe toti sapte i-a bagat în sac.
În urma lui, fugind dupa desaga,
Cateaua da-n nametii de pe drum…
Rapindu-i puii, apa din viroaga
Scîncea curgînd sub botul ei, acum.
Apoi, cînd se-nturna sovaitoare
Si singura înspre culcusul ei,
Deasupra casei i-aparu pe zare,
În locul lunii, unul din catei.
Straina, zgribulita si-n nestire,
Privea la chipu-i nalt si departat,
Iar luna plina, lunecînd subtire,
Dupa colini a disparut treptat.
Si cum atunci, cînd cineva-n ograda,
Drept pîine-i zvîrle-o piatra dinadins,
Ca stele mari de aur în zapada,
Cateaua ochii tristi si i-a prelins.
Serghei Esenin/ traducere G. Lesnea