Să fie vreo 25 ani de atunci. Murise Cristina, prietena mea, și lumea întreagă se întorsese pe dos, ca un pulover cu etichetele și cusăturile pe-afară. Ascultam toată ziua Bregovici și plângeam pitită în garsoniera mea de pe bd. Mircea-Vodă. Nu mai aveam chef de nimic.
La un moment dat, m-am dus la ea la cimitir, undeva la margine de oraș. Eram cu mai multe rude de-ale Cristinei, tristă, obosită, abia-mi târam picioarele.
Mijlocul lui iulie. Fusese ziua ei pe 5 și ne-am dus să-i punem flori și să-i aprindem o lumânare.
Caniculă feroce, cu dinți! Canalele Bucureștiului duhneau a măsea cariată. O căldură imbecilă mă sugruma efectiv, abia respiram, capul mă durea tare, îmi era sete, mă usturau ochii din cauza soarelui cu mutră de Rottweiller turbat și nu-mi găseam locul. Cunoașteți senzația, așa-i?
Dar în coasta țintirimului, printre rapiță și colții-babei, iacătă o crâșmă deosebit de penală, toată numai carton, tablă și băieți d-ăia „buni”, să tooooot te fâțâi cu blugii strâmți prin fața lor!
-Nu bem și noi o bere, nepoată?, mă întreabă unul dintre prietenii cu care venisem.
-Aici?, mă îngrozesc eu nițel, de formă, că nu mai aveam suficientă putere să protestez.
-Da` ce-are? Vrei fântâni arteziene și pitici?
Nu, nu voiam așa ceva. Dar măcar o budă mai normală, că mă cam chinuia un nemernic de pipi. Ne așezăm. Mese șchioape din fier cojit, vopsele peste vopsele, roșie, verde, verde închis. La boxe, manele dă amor sau dă jale, „pă sistem turbo”. O reală plăcere! Scaunele frigeau ca soba în decembrie. Era bine! Alături de masa noastră, nea Pandele, un moș slab, cu ochii albaștri și plini de lacrimi (tablou de Octav Băncilă, nu alta!) se ruga de tanti Gina:
-Haidi, fă, mai cere-i lu` Robert o secărică pă datorie.
-Nu mă duc, mă, că nu-mi dă și iară mă gonește cu paru`.
Robert era patronul crâșmei. Cap mic, frunte îngustă și mușchi. Trăgea de lăzile cu bere. Purta un tricou mulat, pe care scria „Italia”. N-avea 25 de ani, era înalt, tuciuriu la maxim și vesel de parcă s-ar fi însurat alaltăieri cu Miss Univers.
-Ce dorește domnii?
-Bere la toată lumea, cerem noi. Da` să fie rece? Ai rece? Dacă nu e rece, plecăm…
-Aaaa, cum să n-avem noi bere rece? Tanti Gino, ia adă, bre, la domnii, acilea, nește bere dân aia, știi tu dă care!
Și-a frecat palmele mari, a vrut să mai zică ceva, dar…atunci m-a văzut. Cu ghioaga dacă-l pălea cineva și nu făcea o moacă mai interesantă.
M-am speriat, am crezut că mă confundă cu vreuna care i-a dat țeapă și a fugit cu sticla de Noroc sub fuste, așa era de cătrănit. Dar nu. Eu îi plăceam. Rău! Doamne, făceam ravagii într-o dugheană puturoasă, la o masă care se hâțâna, chiar în buza țintirimului. Îmi venea să-mi dau palme. N-am zis nimic, dar sinceră să fiu, nu mă simțeam deloc bine. La o boxă, Guță, regele sistemelor, cânta hitul: „Am iubit odată o femeie rea”. Și când zicea: „Ce suflet dă gheață a avut în ea” și „ești dragostea ce nu moare în sufletu` meu…” Robert dădea mai tare. Se credea un fel de DJ. Venea, din când în când, să vadă ce părere am. Îmi „place” manelele sau nu? Mă privea ca-n filmele indiene, ce maica mă-sii!
Cuminte, tanti Gina a dus berea, rece cu adevărat, să-ți spargi dinții! Am vărsat cu toții o picătură pentru mort, apoi am băut. Bună mai era! Dacă mă forțez, cred că-mi amintesc și marca. Keller.
-Nu vă supărați că vă abordez chiar așa, (mă „abordează” Robert), da` parcă sunteți Oana Sârbu dân filmu` ăla, Liceenii.
M-au apucat toți dracii, când am auzit asta! Pe limbă-mi stătea să-i zic obișnuitul meu răspuns, pe care doar apropiații-l cunosc. Dar aici nu-mi permit. M-am abținut și atunci. Eram la el la crâșmă, totuși.
-Nu, nu sunt Oana Sârbu. Sunt alta.
-Ooo, da` ce semănați! Auziți? Vreți să vă șchimb muzica? Să dau mai încet sau mai tare? Sau poate preferați altceva? Ce muzică ați vrea să ascultați?
Atunci, ticăloasa din mine a ieșit la lumină. În loc să-l las în plata Domnului, să-și facă numărul și să-mi văd de treabă, i-am zis superioară:
-Păi, niște Chopin n-ai? Ar merge o nocturnă la berea asta, nu? Sau mai bine Metallica. Ba nu, Iron Maiden. Sau Scorpions…
-Ah, îmi pare rău. Dă Șopin, n-am nimica, nici n-am auzit dă iel, da` dă ăilanți parcă știu ceva, mă duc să-ntreb la tataia, poate…
-Nuuuu! Te rog. Nu te duce. Lasă. Mulțumesc.
Robert m-a privit cu patimă. Mi se făcea rău, că prea mă sfredelea cu ochii ăia ca niște burghie stomatologice. Dracu m-a pus?!
A plecat înăuntru, dar s-a întors rapid. Fericit. Ținea între dește o casetă jegoasă unde, printre alde Guță și Copchilu Minune, era și „Still Loving You” a lui Scorpions. Trasă de la radio. Cu asta m-a dat gata. Am mai cerut un rând de Keller, am făcut cunoștință, am schimbat banalități și ne-am vorbit cu „tu”. În timpul liber, Robert era instalator, mai facea un ban. Spera să-și ia un Audi, moartea lui!
-Ești instalator?, s-a bucurat o tipă isteață din gașca mea. Nu vii să-mi repari și mie chiuveta? Hai, de rooog! Îmi picură de trei ani și am căpiat. Poate te mai întâlnești și cu Dana…
-Viu, cum să nu. Dă-mi telefonu` și adresa. Îți fac io o instalație, să mă ții minte! (Mă privea galeș, zâmbind ca un cretin!)
Am ascultat „Still loving you” de vreo 50 de ori, că nu ne-a lăsat să plecăm, se amorezase cumplit! Apoi a început să plouă cu găleata, și-a tras și el un scaun beteag lângă noi, a luat o bere și gata romantismul! Să tot stai și să suferi. Ah, ce viață! Eu mă cam amețisem, recunosc. Robert m-a ghicit, că doar era îndrăgostit. Mi-a adus pufuleți. Erau aproape expirați, cam umezi, dar buni la gust. Am balotat, de parcă haleam pulpe de pui cu usturoi. Apoi, juvetele a trecut la ceva mai direct:
-Po` să te întreb ceva? Tu ai preten sau un iubit, ceva?
-Am.
S-a întristat. Mi-a cerut, totuși, numărul de telefon.
-Ca să țiu legătura cu fata, păntru chiuveta aia, știi tu…
I l-am dat, că „fata” n-avea decât un „fix” pe atunci. Dar nu prea mi-a convenit. La sfârșit, Robert, galant, nu ne-a mai luat banii pe consumație. Cică, „las că ne-nțelegem noi”.
Cum adică?
Fraților, n-am ajuns la stația de tramvai că a și început cu SMS-urile „dă amor”. „Ești steaua vieți mele/Ai apărut pă cer.” , „Inima bate nu-mai pentru tine, Te iubesc/ ești o finuță și o doamnă. Ași vrea să fi soția m-ea/Te iubesc l-a nebunie…”
Nu i-am răspuns, doar nu eram nebună! Apoi, mă suna. Zi și noapte. Îmi punea, la telefon, Vali Vijelie. Pe vremea aia aveam un Bosh, dar nu-mi apărea numărul celui care mă apela. Robert făcuse o obsesie. I-am explicat, cât am putut eu de „fin” și de pedagogic, că nu vom fi un cuplu niciodată.
Nu se poate! A luat foc. Coctail Molotov era cocalarul. S-a pornit pe blesteme și înjurături (Fă, să moară familia mea-n cancer, mă duc la o vrăjitoare și-ți leg cununiile, o s-ajungi să-mi cerșești iubirea, iar io o să mă uit la tine dân Audi și n-o să te mai cunosc, curvo! O să plângi după mine, făi!)
Am vrut să-l reclam la Poliție, dar bănuiam ce mișto ar face „organele”, așa că am lăsat-o baltă. S-o potoli, până la urmă, nebunul.
După o lună de teroare, n-a mai sunat, n-a mai trimis SMS-uri. Ce m-am bucurat! Slavă cerului! Și de atunci n-am mai știut nimic de el. I-o fi luat tat-su mașină și m-o fi uitat. Păi ce, mă compar eu cu un Audi nou-nouț și cu cerculețe lui?
Credit foto: Dana Fodor Mateescu
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
🙂