Ieri a fost ziua mea de naștere. Sunt discret în privința acestei zile și nu o afișez pe Facebook. Prefer ca, atunci când vine, să rămână un timp al meu, în care să vorbesc doar cu oamenii apropiați.
Astăzi am primit însă un cadou neașteptat de la un prieten vechi, colegul meu de bancă din liceu. Miță, cum îi spun eu. M-a sunat din Germania și mi-a spus că se află într-o delegație la Eisenach.
Am tresărit imediat. Eisenach! Orașul în care s-a născut Johann Sebastian Bach.
L-am rugat să-mi trimită câteva fotografii. Mi le-a trimis. Le-am privit cu emoție, gândindu-mă că acolo, în acel loc, s-a născut omul pe care eu am ajuns să-l consider, fără exagerare, Dumnezeul Muzicii pe pământ.
Miță și cu mine am fost colegi la un liceu cu profil auto din Brașov. Pe atunci, discuțiile noastre nu aveau prea multe în comun cu muzica clasică. El avea să urmeze o carieră inginerească strălucită în Germania, în domeniul motoarelor cu combustie internă, ajungând treaptă cu treaptă până în stafful uneia dintre cele mai prestigioase companii ale lumii, Daimler-Chrysler. Eu am ajuns la București, am urmat jurnalismul și, deși am încercat să mă apropii de lumea tehnică în care fusesem pregătit, am simțit mereu că mă atrage altceva.
Muzica. Poate că atracția aceasta era în mine dinainte să-mi dau seama.
Bunicul meu absolvise Conservatorul la vioară. Nu l-am apucat, dar vioara lui a rămas ani de zile în șifonierul bunicii. Iar mătușa mea, Iolanda Mărculescu-Stern, a fost o mare cântăreață de operă. Cumva, lumea aceea îmi era mai aproape decât lumea motoarelor.
În București, înainte de Revoluție, nu puteam să mă înscriu pur și simplu la o școală de artă. Nu aveam buletin de București, iar vremurile erau cele care erau. Așa că am găsit un mic truc. M-am angajat temporar la o stație de reparat tractoare de la CAP Otopeni, ca să pot demonstra că am un loc de muncă în București. Cu adeverința în mână, m-am prezentat la Școala Populară de Artă.
Un „ceapist” care voia să studieze pian, canto clasic și chitară spaniolă. 🙂
Am dat examenul de admitere și, din clipa în care am intrat în acea lume, am uitat de toate celelalte. Eram însetat de cunoaștere și mă purtam ca și cum aș fi fost student la cel mai prestigios conservator din lume.
M-am înscris și la Biblioteca Municipală „Mihail Sadoveanu”, la secția de muzică. Acolo făceam audiții, împrumutam partituri, cărți de istoria muzicii și biografii de compozitori.
Și tot acolo am avut una dintre marile surprize ale vieții mele: am găsit un disc cu Iolanda Mărculescu, mătușa mea plecată din țară și condamnată de comuniști la douăzeci de ani de închisoare.
Tot acolo l-am întâlnit pe Corneliu Baba. Îmi amintesc și acum figura lui cu bărbișon și ochii aceia mereu curioși, care parcă te priveau din toate părțile. Era un mare pictor, dar și un mare meloman.
Au urmat luni și ani în care am citit și am ascultat tot ce puteam. Mi-am construit încet propria colecție: cărți, discuri de vinil, partituri, casete audio, benzi de magnetofon, DVD-uri. Unele dintre discurile pe care le am astăzi au patruzeci sau cincizeci de ani și sunt încă în stare impecabilă.
Iar Bach a început să ocupe un loc aparte.
La primul examen de teoria și istoria muzicii am scris douăsprezece pagini de caiet studențesc despre Johann Sebastian Bach. Profesoara a rămas uluită. Am scris tot ce citisem, tot ce ascultasem, tot ce știam și tot ce aflasem încă din copilărie.
Am învățat piesele din „Anna Magdalena Bach”, am studiat preludii, canoane, corale. Nu pentru performanță. Voiam doar să am o bază suficientă ca să pot sta de vorbă cu un om din lumea muzicii fără să mă simt străin.
Astăzi, când scriu aceste rânduri, ascult „Variațiunile Goldberg”, în interpretarea lui Glenn Gould.
Propriu-zis, mănânc Bach pe pâine, de dimineața până seara.
Lângă discul cu Goldberg se află chiar acum discul cu „Patimile după Matei”.
Și mă gândesc cât de ciudat este drumul vieții.
Am și un pian cu coadă, un vechi pian vienez pe care l-am mutat prin toate casele în care am locuit. Pianul a aparținut cândva lui George Grigoriu. Am păstrat toate chitanțele originale, semnate de vânzător și de mama mea. Cine știe câte dintre cântecele compozitorului au prins viață sub degetele lui, la acel pian?
Dar Bach a revenit mereu. Chiar și atunci când nu-l căutam.
Prin anii ’90, aveam o prietenă care, într-o zi, a venit la mine cu două pisicuțe luate de pe stradă. Am mers împreună să le ducem înapoi, poate le căuta cineva.
În pragul unei case de pe strada Aviator Ștefănescu ne-a întâmpinat o femeie în vârstă, micuță, distinsă, cu un aer intelectual. Pisicuțele erau ale ei și ni le-a dăruit.
Am plecat cu ele acasă. În noaptea următoare am avut un vis ciudat. Femeia aceea din vis era o mătușă de-a mea. A doua zi m-am întors la adresă, sub pretextul că una dintre pisicuțe nu prea mănâncă.
Am început să vorbim. Despre pisici, apoi despre muzică, apoi despre rude. Și, dintr-odată, femeia a tresărit.
Așa am aflat că, într-adevăr, eram rude. Tanti Anișoara Marin era verișoară de gradul al doilea cu mama mea, o rudă pe care mama o pierduse cu mulți ani înainte. Când i-am spus mamei, s-au regăsit și au plâns de bucurie.
Tanti Anișoara fusese profesoară universitară la Facultatea de Biologie, rămăsese văduvă la douăzeci și șapte de ani și nu se mai căsătorise niciodată. Era o mare melomană. Mi-a dăruit un teanc de discuri vechi, de ebonită și vinil, cărți și biografii ale marilor muzicieni. Și, bineînțeles, cărți despre Bach.
Le am și astăzi.
Mai târziu s-a îmbolnăvit grav și s-a stins. Mă primea mereu cu multă căldură, cu zacuscă și dulceață făcute de ea, iar noi vorbeam despre Bach, Mozart și ceilalți uriași ai muzicii. Nu știu dacă toate acestea au fost semne. Nu am cum să știu. Dar de fiecare dată când mă uit în urmă, am impresia că Bach a apărut în viața mea exact atunci când trebuia. Și poate că unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am făcut a fost să dau mai departe această iubire.
Băiatul meu a absolvit Liceul „George Enescu”. Primele lui lecții de pian i le-am dat eu acasă. Iar printre primele lucruri despre care am vrut să știe a fost Bach: când a trăit, unde s-a născut, ce a scris și de ce muzica lui a rămas atât de vie. Am ales pentru el piese simple, dar frumoase, care să-l țină aproape de pian, în paralel cu exercițiile de Czerny, Diabelli, Beethoven, Haydn și, bineînțeles, Chopin.
Am vrut să-i placă muzica înainte de a-i cere să o studieze.
Iar astăzi, după atâția ani, un băiat cu care am împărțit cândva aceeași bancă într-un liceu auto se află în Eisenach și îmi trimite fotografii din orașul lui Bach. Eu stau acasă, ascult Glenn Gould. Lângă mine sunt discurile vechi. Pe unul dintre ele sunt „Variațiunile Goldberg”, pe celălalt, „Patimile după Matei”. Și, pentru o clipă, toate drumurile vieții mele par să se întâlnească aici.
La Eisenach. La Bach.
Poate că unele pasiuni nu sunt alese de noi. Poate că ele ne aleg, încet, de-a lungul vieții. Iar uneori, după zeci de ani, ne trimit un semn tocmai printr-un vechi prieten de bancă.
Răzvan Gabriel Mateescu 17 septembrie 2026
Credit foto Michael Wagner 😉
❤️