“Te apuci de scris numai atunci când te simți lucid și rece ca gheața” mai ales în descrierea oamenilor, îi sugera Anton Pavlovici Cehov Liviei Avilova într-o scrisoare, prin 1892. (Opere, vol XII). Luând exemplul lui Cehov, la fel de inspirat și obiectiv este și de această dată Bogdan Budeș, traducătorul textului scris de Michael Frayn, “Miere sălbatică”, care este de fapt o adaptare a “Piesei fără nume”, sau cum i se zice pe la studenții de la Teatru, pe afiș: “Platonov”, de Anton Pavlovici Cehov, recenta premieră de la Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești.
Michael Frayn, nume rezonant al culturii britanice, și-a publicat piesa în 1984, iar în urma montării la Teatrul Național din Londra, a fost recompensată cu trei premii “Laurence Olivier”: pentru cel mai bun actor în rol principal, cel mai bun regizor, cel mai bun scenograf. Textul, cu subiect ofertant și actual, a fost montat în scena ploieșteană de către regizorul Aleksandar Ivanovski. Este adevărat, că regizonul macedonean a participat la Festivalul Internațional al Artelor Spectacolului “Babel” de la Târgoviște, ediția din 2017, iar spectacolul “Pădurea copacului meu”de Sasho Dimoski a fost declarat ca fiind cel mai bun spectacol la sala “Studio”a teatrului târgoviștean, însă nu a luat niciun premiu pentru regie, așa cum se declară în pliantul spectacolului. Sunt sigură că regizorului așa i-a plăcut să declare. De la înființare până la ediția din acest an, festivalul n-a avut nici juriu, nu s-au dat premii, pentru că n-au fost nici bani. E un festival tânăr care se face anual cu prea puțini bani, deși este internațional, își anunță participarea spectacole multe teatre din multe țări, iar acest lucru nu sensibilizează pe cei din alte insituții culturale decât cele locale. Am scris mult despre acest festival, de ce trebuie să existe, să fie susținut, am participat la câteva ediții. La una dintre ediții am publicat în ziarul festivalului un top al celor mai bune spectacole din festival, că mi s-a cerut. La clubul festivalului, la ceas de noapte și inspirație bahică, orice regizor își poate atribui premiul preferat. Acest lucru nu înseamnă că apoi, va fi și premiat.
O surpriză plăcută și demnă de toate laudele este scenografia spectacolului ‘’Miere sălbatică’’. Irina Chirilă a găsit excelente soluții pentru decorul versiunii scenice și costumele actorilor. Optează pentru un decor format din două interioare diferite și un loc pe lângă o pădure cu o linie de cale ferată, sub clar de lună, într-o noapte de vară. Pereții casei cu ferestre și uşi laterale sunt din lemn lăcuit, material ce indică căldura unui interior al unei case boierești cu salonul şi excesul de socializare al vremii, sau a unei case din zilele noastre, cu prânzul până la lăsarea serii şi foc de artificii, în contrast cu interiorul cu pereţi igrasioşi, lucruri vechi şi aruncate pe jos şi pe patul din casa lui Platonov. Decorul te invită să vezi povestea din spatele lumii splendide, rafinate în culori stinse, cu viaţă minunată, la o petrecere în costume elegante și frumoase făcute cu gust şi rafinament. Într-un timp scurt, îţi dai seama că nu e chiar aşa, că frisonul pe care-l aştepţi ca să-ţi inducă brusc starea de visare te aruncă-n lumea în care parcă nu se întâmplă nimic, printre mâncare, beţie şi luciditate, unde plictiseala, zădărnicia, inutilitatea se învârt pe loc, iar comicul amar ascunde un plâns sufletesc continuu.
“Miere sălbatică” în regia lui Alexandar Ivanovschi este spectacol senzațional despre dragostea ca mierea amară, cu multă votcă și mizerie sufletească. E povestea simplă a unui bărbat de la țară și o grămadă de femei ce aleargă după el și mulți bărbați care vor să-l omoare pentru că nevestele lor s-au aruncat în brațele lui. E dramă? E comedie? E tragedie? Aceste întrebări îmi amintesc de următoarea întâmplare: La sfârşitul “Banchetului”, Socrate vrea să oblige auditorii să accepte că geniul tragediei este acelaşi cu geniul comediei. Beţi şi incapabili să-i urmărească raţionamentul, adorm pe rând. Nici Aristofan n-a rămas treaz. Demonstraţia lui Socrate e pierdută, dar dovada ei se găseşte în numele sfânt al teatrului cehovian şi al lui Platonov.
Păstrând numele personajelor lui Cehov, Michael Frayn își intitulează piesa “Miere sălbatică”, comparând dragostea cu mierea sălbatică, un titlu care nu prea are justificare, însă după mine, comparația cea mai potrivită este “mierea amară”, un oximoron perfect ce arată starea de amărăciune cauzată de dragoste. Scenele se desfășoară în jurul unui fel de Don Juan leneș, care întărește ceea ce spunea José Ortega y Gasset, că “bărbatul e plural în iubire”. Apariţia lui Platonov înseninează atmosfera, descreţeşte frunţile, înveseleşte societatea parcă. Ai senzaţia că oriunde se duce este aşteptat. Indiferent de vârstă, orice femeie a societății îl doreşte. Biografia lui se dezvăluie pas cu pas, mai ales când dă cu ochii de Sofia Egorovna (Mihaela Popa), o fostă pasiune din studenţie pe care a lăsat-a baltă pentru a deveni un învăţător fără vocaţie şi fără inimă, undeva la ţară. Îşi ia ca nevastă, o femeie comodă şi prostuţă, pe Saşa (Ioana Farcaş). N-o iubeşte, pentru că-i spune mereu că e prostuţă. Sofia e măritată, nu dă semne că ar fi nutrit o dragoste pentru el, însă îi sare în brațe îndată ce rămân singuri.
O pornire şi o întoarcere, o lipsă de decizie, aceasta-i linia personajului anost în delirul lui, pe care ni-l propune Cristian Popa în rolul Platonov, arătând cât îi este frică de viaţă. E acolo şi parcă nu este. Viaţa îl trăieşte mereu, căci femeile îl aleg pe el întotdeauna. “Te porți cu ele ca un gunoi și ele tot îți sar de gât”. O psihologie relațională valabilă și azi. Femeia iubește ce-i mai urât în bărbat. De o platitudine brutală, demagogul sincer e marcat de întrebări existenţiale din când în când: „De ce nu trăim viața care zace în noi?”. Nici nu are cum. Dragostea îl oboseşte pentru că în jurul lui roiesc prea multe femei. Hărţuit de dragostea lor, rămâne plin de dorul vieţii mai puţin de viaţă. De el depind celelalte destine.
Ana Petrovna (Ada Simionică) e frumoasa inteligentă şi trista în rochie roșie, ca și dragostea ei înflăcărată pentru Platonov. O dragoste ce-i arde sufletul la fel ca focul. Rol interpretat cu mult farmec și multă eleganță. O actriță care înțelege pe deplin cine și cum este femeia în piesele lui Cehov. Schimbă modelul de rochie în spectacol, nu și culoarea, un roșu frumos ca dragostea fără speranță a personajului ei. Rămâne îmbrăcată în roșu tot spectacolul. O vrea în căsătorie Profir Semionovici Glagoliev, rol minuțios construit și interpretat cu multă vigoare comică de către Paul Chiribuță. Gherasim Cuzmici Petrin (Marian Despina) ce își joacă rolul ca un refuzat al vieţii, împarte la toţi bani albi pentru zile negre, îl împinge să o ia de nevastă şi-i îi arată cum să o facă. În genunchi, cu flori în mână, Profir își termină discursul mult prea poetic: „Vrei să fii raiul îngerului meu?”. Anna Petrovna nu înțelege, n-are de ce să-i răspundă, îi întoarce spatele și-l lasă baltă. Profir e ușor prostuț și timid. Scena de un haz nebun interpretată admirabil de Paul Chiribuță, îmi aminteşte de ceea ce spunea Cehov despre piesele lui: „Fiecare act îl termin ca pe o poveste; duc toată acţiunea în linişte şi pace, iar la sfârşit îi dau spectatorului peste bot”. Profir amână în liniște și pace cererea în căsătorie și e împins de la spate să meargă să o ceară de soţie. Nimeni nu se aşteaptă să renunţe atât de uşor la dragostea lui şi să plece la Paris după ce află că și ea e îndrăgostită de Platonov.
Proaspătă, tânără, uşor timidă, e Theodora Sandu în rolul Maria Efimovna Grekova. Cu sufletul mare, picioarele goale, hainele rupte, Bogdan Farcaș e Osip, hoțul îndrăgostit de Anna Petrovna, care stă la puşcărie pentru că în pădure e prea frig. O iubește și el, îi aduce cadou lucruri furate, ar fi ucis pentru ea. Indiferent ce rol joacă: conte, vagabond sau hoț, Bogdan Farcaş cucerește prin modul cum își construiește de fiecare dată personajul, adică portretul clar al “omului de prisos” în acest spectacol. Fiecare actor merită și așteaptă o opinie despre rolul interpretat, dar spațiul din sistem nu-mi permite să scriu mult. Pe unii actori ai teatrului i-am văzut jucând în mai multe spectacole, pe alții nu, urmează să-i văd.
Cu un traducător bun și un scenograf talentat, am simțit spiritul lui Cehov acolo, la Teatrul “Toma Caragiu” Ploieşti, în seara cu asfințitul de toamnă ca mierea, când a avut loc premiera. Spectacolul are același final dureros și valabil în orice epocă. Niște femei adunate în casa cu multă mizerie a lui Platonov, măcinate de dragostea ca mierea amară ce i-o poartă și ar fugi oricând cu el, ne arată că, atâta timp cât va exista pe lume amanta, va exista și familia “tradițională”.
Autor: Monica Andrei, Teatrul Metropolis; Credit foto: Maria Ștefănescu.